Un munte de bani sau unul de inteligență?

Nedreptatea din viața cotidiană are mai multe forme de exprimare. Mai multe fețe sau măști, cum vreți. Asta pentru că e omniprezentă. O simțim acut. Noi, ăștia care ne-am obișnuit să privim atent în jurul nostru.
Străzile minunatei Românii sunt pline de tot felul de mașini. Asfaltul devine un lung șarpe de oțel de la primele ore ale dimineții și până târziu în noapte. Străzile sunt neîncăpătoare. Sunt sufocate de mulțimea de ’participanți la trafic’. Altele noi nu am mai făcut. Că nu știm decât să consumăm și să emitem pretenții. Să ni se dea. Că avem drepturi. De altceva nu suntem în stare.
Circulă pe drumurile astea, alături de căruțe și multe hârburi, mașini de lux. Multe. Scumpe. Mașini de zeci de mii de euro. Nu pot să nu mă întreb ce afaceri de succes au cei care le conduc. Ce impozite plătesc statului acești cetățeni, care își permit asemenea bijuterii. Nu sunt misogin. Dar nu pot să am alte gânduri atunci când văd tot felul de tinerele sau milf-uri la volanul unor bolizi care costă cât o vilă. De la cratiță nu sari într-un așa vehicul. Trebuie că sunt alte calități la mijloc. Pe care nu le pot decât presupune.
Nu despre asta e vorba însă. Ci despre nedreptate. Despre cum un profesor care nu dă ”meditații”, un medic care nu ia șpagă sau un inginer care lucrează în țară nu-și pot permite în veci așa mașini. Marile averi, în țările normale, se construiesc în generații. Nu peste noapte. La noi totul este posibil. La noi singurii care sunt controlați la sânge și hăituiți de către stat sunt tot ăștia care plătesc. Ăștia care au afacerile la vedere. Ăștia care umblă cu hârburi și țin în spate alți șapte. Pe siliconate, pe maneliști, pe patronii plini de bani dar cu firma în insolvență, pe cei care-și etalează luxul în care trăiesc, pe ăștia care muncesc la negru și câștigă zeci de milioane într-o lună, pe cerșetori, pe toți ăștia care nu-și pot justifica averile nu-i deranjează nimeni. Nu. Ăștia pot evita mereu orice. Și te privesc de sus. Te compătimesc chiar. Că ești așa prost de îți rupi spatele ca să plătești taxe. Că rupi ușa pe la ateliere de reparații cu hârbul cu care circuli. Că abia de reușești să-ți faci un concediu. Că abia de îți permiți un costum. Că trăiești pentru a plăti orice. De la facturi până la pensii și operații pentru alții. Tu, cel care faci țara asta să meargă, ar trebui să ai statut special. Ar trebui să ai o relație de egalitate cu statul. Ar trebui să contezi. Să fii respectat și încurajat. Nu jăcmănit. Nu umilit prin tot felul de instituții. Nu stresat de controale care vin doar să-ți pună alte biruri. Bani plătiți pentru nimic. Că oricum nu se întorc la tine. Nici în spitale, nici în școala pe care o fac copiii tăi, nici în drumuri, nici în protecția ta socială. Tot calul care trage e cel biciuit la sânge. Și când nu mai e bun de tăvăleală e pur și simplu abandonat. Că de acum nu mai contează. Nu-ți convine? Ți se arată așa frumos deșertul pribegiei.
Nedreptatea vine la pachet cu nepăsarea. Cu egoismul. Cu invidia. Cu limitarea. Și totul pleacă de la educație. În vremuri în care nu prea mai contează studiile unui om. Statutul social e dat acum de bani și bolizi. Școala a devenit opțională. Îți pui copilul să învețe. Să facă eforturi. Să fie primul pe clasă. Merge la un liceu. E primul și acolo. Intră la facultate. Termină cu succes. Și? Se angajează pe undeva pe trei lei sau pleacă în țări normale. Oricum ai gândi, tot îți condamni copilul la nedreptate. Multă invidie atrage cel care are un munte de bani, dar ura pură și chiar marginalizarea o simte cel care are un munte de inteligență.
Era parcă un tip care împărțea dreptate și vindeca bolnavi acum vreo două mii de ani. A plecat, nu? Scârbit poate de creația Tatălui. Sau poate depășit de situație.