Un meci cu de toate

Am văzut și finale mai frumoase. Tot atât de valabil e și faptul că am văzut încă mai multe finale incomparabil mai urâte. Nu mă număr printre elogiatorii muncii brute, de salahor. Chestii de felul „nu prea are el tehnică, în schimb e muncitor” ori „a arat terenul de-a lungul și de-a latul, dovedindu-se util echipei” ori mă lasă rece, ori mă scârbesc de-a dreptul. Fotbalul e artă, nu secția sculărie a fabricii de tractoare. Ca atare, nu mă interesează decât momentele memorabile din fiecare meci, lucrurile cu adevărat excepționale. Dacă se întâmplă așa ceva, o dată, de două ori într-o partidă, sunt mulțumit. E motivul pentru care pe Mutu îl consider fotbalist adevărat, argumentul fiind oricare dintre golurile sale (unul mai spectaculos decât celălalt), iar Bănel, chiar dacă ar alerga, să zicem, 17 km într-un meci, n-o să ajungă fotbalist niciodată. A avut Chelsea – Manchester spectacol? Ba bine că nu! Începând chiar cu golurile. Primul, hai să zicem norocos, a fost dovada că și (sau mai alea) în meciuri cu miză mare, există – doar la marii fotbaliști – mintea limpede, dublată de un simț al jocului, care „face diferența”. Mă rog, n-a fost să fie, fiindcă diferența de pe tabelă a fost anulată de o altă minte limpede plus o execuție cu capul cum n-am mai văzut de pe vremea lui Ruud Gullit. Una peste alta, un meci care pe lângă goluri a mai avut și câteva bare sau sen-za-ți-o-na-le nu poate fi catalogat altfel decât ca foarte spectaculos. Ați fost atenți la statistica afișată la sfârșit de meci? Scria acolo că în cele 120 de minute, jucătorii lui Chelsea au alergat în total 139 de km, iar ai Manchester-ului 144. Împărțiți, vă rog, la 11 (nu băgați și rezervele, că în teren au fost, mereu, doar câte 11 jucători, că doar cei înlocuiți n-au alergat, după ieșire, pe… bancă!) și o să vedeți că ies cam câte 13 km pe cap de om. Au fost de toate, inclusiv penalty-uri ratate prostește, ba și de cine nu te așteptai, iar la urmă, evident, a câștigat… cealaltă echipă, nu cea cu care am ținut eu! Ceea ce mă face să trag o concluzie logică: când și la noi va sta un antrenor pe bancă timp de 21 de ani, și nu cinci într-un singur an, ca la Dinamo, atunci poate vom înțelege și diferența dintre un Ferguson și un Lăcătuș, nu numai dintre Drogba și Nicoliță.