O duminică dementă. Una din duminicile altfel banale, de vară, în care fiind sezon doar de transferări ori de amicale (la care rămânem campioni mondiali) nu prea ai la ce te aștepta, s-a transformat într-una de povestit strănepoților, peste ani.
A fost, mai întâi, finala de la Wimbledon, și ea ipotetic banală, din moment ce în carieră cei doi combatanți se întâlniseră de un număr considerabil de ori, scorul general fiind 18-2 pentru Federer, iar în finalele disputate, șase la număr, încă mai rău: 6-0! Numai că pe Roddick îl văzusem deja în vreo 3-4 meciuri în ultimele două săptămâni, dintre care în cel contra lui Murray a fost de-a dreptul fabulos, și mă gândeam că lui Federer nu-i va fi deloc ușor să redevină locul 1 mondial, condiția fiind tocmai victoria în această finală. Dar între ceea ce așteptam și ce am văzut, timp de 4 ore și jumătate, este o distanță cosmică. Ca fan al lui Federer, mărturisesc că în setul decisiv, în care nu există tie-break, am tremurat la fiecare din mingile celor 30 de game-uri (cât un meci întreg, de cinci seturi!). Atât de prins am fost, încât abia la sfârșit am constatat că pe întreaga durată a setului am uitat până și de…. țigări! Adică în primele 4 seturi am fumat vreo 15, iar în ultimul, care a durat mai mult de o oră și jumătate, n-am fumat nici măcar una! S-a terminat, totuși, logic: cu victoria lui Federer și cu…. scuzele lui Roddick adresate lui Pete Sampras, aflat în tribuna V.I.P., pentru că nu l-a putut opri pe Federer de la a-i depăși recordul acestuia de turnee de grand slam câștigate, până alaltăieri Sampras și Federer fiind la egalitate, cu câte 14.
N-am apucat să mă bucur destul, că a început cealaltă demență: meciul decisiv pentru titlul de campioană a Argentinei, în care Velez Sarsfield avea nevoie de victorie, lui Huracan fiindu-i de ajuns un meci egal. În minutul 6, întrerupere de… 26 de minute! Cădea grindină ca la nebuni. Cu tot cu alte întreruperi, prima repriză a durat cât un meci întreg. A venit pauza, apoi, în minutul 83, un gol penal, cu portarul de la Huracan căzut, lovit cu picioarele, minge ricoșată la un pitic cu numărul 10 (mai mic decât ’ăl de la Steaua de acum 2-3 ani) care a băgat-o în ațe. 1-0. Bătaie generală. Spectatori pe garduri înalte de vreo 6-8 metri, pompieri cu furtune cu apă care încercau să doboare, jucători plini de sânge, alte 19 minute de întrerupere! Da, se poate mai rău ca la noi.
