Speranțele noastre agricole s-au cam dus de râpă. Inclusiv dinspre partea Uniunii Europene, mama atâtor nădejdi pe care le irosim din naivitate sau, ce s-o mai cotim, de-a dreptul din prostie. Avem, zicem noi, bățoși, cel mai rodnic pământ din Europa. Am putea, cultivându-l, să revărsăm vagoane de grâu în toate hambarele lumii. Dealurile și pășunile noastre montane sunt pline de mioare, atât de multe și de lăptoase încât putem să ne iscălim cu ele sau să construim înscrisuri gen ”Trăiască Elena din Troia” vizibile de pe Lună. Ce mai! Belșug și fericire.
În această dimineață am ieșit la poartă strigat de un nene care meșterește ceva la ceea ce eu am numit Muzeul Pietrei. Am adunat în ani sute de pietre cioplite de țărani și, în asociere cu o donație de terenuri și case, să las un reper cultural pe meleagurile mele natale, la Sângeru. Trag speranțe că în acest an voi putea deschide publicului muzeul care va demonstra, între altele, că simbolurile brâncușiene nu se trag nici din arta malgașă și nici din cea budistă, ci se găsesc pe la noi, prin risipitele cătune de munte.
Dar să isprăvesc această acoladă și să mă întorc la ideea acestor însemnări. Ieșit eu în drum, am schimbat o vorbă și cu un vestit crescător de oi. Am, zic eu, o droaie de terenuri moștenite de la bunicul meu spre Ceptura. Au fost vii nobile pe vremuri, acum au rămas, redate nouă, moștenitorilor, niște pârloage. Ierburi și mărăcini. Aș cumpăra și eu, zic, vreo zece oi, să le dau să mi le întrețină unuia care și-a făcut stână pe moșia mea și nu-mi dă nici-un sfanț. Să am acolo un miel de Paște. Măcar cu atât să mă aleg, că tot plătesc impozite de-a surda. Cât face o oaie? Păi, una din asta de-a noastră, rasa Țurcană, cam două milioane de lei vechi. Vinde-mi zece oi, zic, bucuros că am tranșat o chestiune importantă de agricultor român. Nu mai am, domnule Lucian. Le-am dat, să scap de ele. Am rămas ca la dentist. Păi sunteți un neam de oieri, i-am prins și pe bunicul matale și pe tatăl de la care cumpăram cea mai bună brânză. Gata, oftează omul. Oaia e de râsul lumii. Mi-au rămas câteva tone de lână cărora le-am dat foc. Nu mai are nimeni nevoie de lână. A venit unul, dar în general nu vine nimeni, să cumpere așa ceva și mi-a oferit un leu pe kilogram. Un leu din ăsta nou. Păi cum să mă mai ajung eu dacă doar tunsul unei oi mă costă patru lei, iar de la oile învățate cu mărăcinii noștri nu obții mai mult de un kilogram de lână de animal? E o afacere? Nu e. Până acum se mai dădea o subvenție. Nu se mai dă nici aia. Statul n-are nevoie de crescătorii de animale. Statul se șterge cu noi pe pantofi. Are, pesemne, alte preocupări.
Ce preocupări o fi având statul român, dacă mănoasele noastre terenuri au ajuns paragină, lâna e la preț de rușine, agricultorii lăsați în voia nenorocirii? M-am întors la articolul meu îmbogățit cu o tristețe. Datoria făcută de Ceaușescu a fost plătită cu porcii, oile, grâul nostru și, firește, cu foamea românilor. Din acea datorie plătită până la ultimul cent a rămas, dincolo de sărăcie, un pic de metrou, nițică autostradă, un Transfăgărășan pe care nici Băsescu și nici Berceanu, am ales doar doi faimoși miniștri ai Transporturilor, nu l-ar putea face nu în șapte mandate câte au avut însumate amândoi, ci în 777 de mandate.
Nenorocirea este – conform unei statistici europene – că sărăcia românilor a egalat-o pe cea din 89 și tinde s-o depășească. Păi atunci de ce ne-am mai împrumutat? Unde s-au dus nămeții de bani? Unii s-au dus pe pensii nerușinate și salarii astronomice, zice domnul Boc. Dar ăilalți unde sunt, fiindcă nu ies la socoteală. Cică din ultimele 20 miliarde euro împrumutate, nu ies vreo 13. Le-a înghițit pământul? Păi dacă le-a înghițit pământul, ar trebui să crească la tot pasul nu ce a crescut în ”Povestea poveștilor” a lui Creangă, ci numai vârtoase și drăgălașe purcoaie de euro. Unde cresc ele, fiindcă pământul nostru rodește bălării, iar oi să le pască încep să nu mai fie. Nu mai are căutare lâna, nu mai are căutare mielul, nu mai are căutare, revocat de istorie, țăranul român. Fie-i țărâna ușoară. Cioclii lui stau cocoțați sus, în cancelarii, iar brânza, împachetată stilat, le sosește de la Paris.
