Un leu în mâl

De necrezut: săptămâna trecută mă aflam la Messina, ultima zi petrecută în Sicilia răsfățându-ne cu soare, mare, plajă. Și iată că Messina este scăldată în jale: pe internet se perindă unul după celălalt clipurile agențiilor de știri – 35 de morți, orașul devastat. Ca, de altfel, întreaga coastă de est a insulei! Îi invidiam pe turiștii sosiți cu avionul ce urma să ne „repatrieze”: norocoșii au parte de vreme bună, nu ca noi… Dincolo de faptul că a plouat mocănește tot timpul, cu cerul aproape, de n-am putut vedea, la ascensiunea pe vulcanul Etna, nici zece metri în jur, a trebuit să înfruntăm, la Taormina, o adevărată rupere de nori. Dar, în afara unei poticniri de un ceas pe autostrada A18 (căzuseră stânci și arbori dezrădăcinați) alte inconveniente n-au fost. Aproape zilnic erau programate excursii în alte zone; cum ieșeam din perimetrul Taorminei, dispăreau și norii. Spre a reapare, obligatoriu, la întoarcere. S-a anulat excursia în Malta, catamaranul suspendându-și cursele: valuri, hulă. La Palermo, soare. Cozi la toate obiectivele turistice și se aud toate limbile pământului – inclusiv rusa.
Marea majoritate a vechilor edificii, unele din secolul IX, sunt ctitorii ce poartă marca artei arabe. Alți arabi decât emigranții care tot mai acostează azi în Sicilia; strămoșii lor or fi cei care au transformat în moschee catedrala construită de arhiepiscopul Offamilio încă în 1185. Normanzii au redat creștinătății monumentalul edificiu; dacă ar funcționa și-n Sicilia o lege a retrocedărilor, multe cruci de pe turnuri ar fi înlocuite de semilune…
Dar cum nu propun cititorului însemnări de călătorie, revin la drama Siciliei, nu înainte de a menționa, la Palermo, bustul lui Bălcescu („Donat de Republica Populară Romînă”…) așezat alături de statuia prietenului său Garibaldi. Ca și placa memorială amplasată în 1952 de emigranți români în catacombele capucinilor. De ce acolo? Nu se cunoaște mormântul lui Bălcescu, dar nici nu-i de crezut că trupul mumificat al pașoptistului s-ar afla printre cele 8.000 de „exponate” din sinistrele galerii, unde aveau acces, după moarte, doar cei înstăriți. Bălcescu a fost dus, probabil, la groapa săracilor. În Wikipedia se spune „a fost depus în galeria capucinilor, unde i se poate vede și astăzi trupul, cu inscripția N. Bălcescu, prim-ministru al Valahiei” – ceea ce-i o bizară minciună. În 1957, antropologul Rișcuția a cercetat aici mii de schelete: nici urmă de Bălcescu. (Am iscat, în autocar, un scurt „remember” Bălcescu. Vârstnicii și-au amintit de bancnota albastră de 100 de lei, tinerii, nici de atât…)
Revin la Messina, unde, la mai puțin de o săptămână după ce trecusem prin orașul „care era pe când Roma nu era decât un sat”, orașul pare desfigurat. La trecutele inundații, tot la Messina, funeraliile româncei Monica Bălășcuță, moartă sub dărâmăturile unui imobil pe când încerca să salveze o localnică de 71 de ani prinsă sub ruine, au fost onorate de prezența la ceremonie a prim-ministrul Berlusconi și a președintele Senatului, Schifani. Slujba a oficiat-o preotul ortodox din Messina, Constantin Epure… Acum, aproape imposibil de stabilit o relație între fotografiile făcute mai ieri și imaginile difuzate acum prin internet. Adevărat, remarcabilul „Cità d`Arte” dădea ceva semne de șubrezenie, multe balcoane fiind îmbrăcate în pânză neagră, protecție împotriva căderilor de tencuială. Dar Messina este, sau, mai exact spus, era, un oraș în bună măsură strălucitor. Iată-ne fotografiați în fața orologiului din turnul Domului, care, fix la 12, oferă un minispectacol mult gustat de turiști: ditamai leul de 4 metri, simbolizând forța orașului, sloboade câteva răgete înfricoșătoare, după care intră în scenă cocoșul, simbol al… inteligenței. Urmează câteva scene religioase cu figurine supradimensionate; dacă n-ar fi vorba de venerabila vârstă a orologiului, ar putea plana și-o anume bănuială de kitsch.
Acum, în cocheta piață au năboit torente aducătoare de mâl, crengi, pietre, gunoaie. Nămolul se întărește-cremene, trebuie spart cu târnăcopul. Zece dintre cele 35 de victime încă se crede că-s prinse în capcana mâlului și-s căutate cu câini polițiști – nici o speranță de a fi aflate în viață. Gara Letojanni (localitatea este, pentru Taormina, precum Mamaia pentru Constanța), de unde luam trenul spre Catania ori Messina (și care m-a uimit, fiind… complet lipsită de personal: doar un automat pentru bilete și-atât!), e troienită cu dune de aluviuni. Case complet dărâmate – și asta într-o zonă care a avut crunt de suferit la cutremurul din 1908 ce a lăsat Messina mai distrusă decât avea să fie bombardata Dresda. Evident, sunt căutate cauzele nenorocirii. Presa vorbește despre „urbanizarea anarhică și nerespectarea normelor de construire”, la care se adaugă defrișarea versanților pentru construirea sutelor de case de vacanță. Prefectul Bertolasso a afirmat, în Parlament, că „Natura nu ucide. Omul este cauza deceselor înregistrate în această catastrofă naturală.” De luat aminte.