Duminică seara mi-am dat seama că pe un stadion, e drept – de rugby, se poate trăi și altfel. Vinovatul a fost Leonard Cohen, un tip care joacă la alt nivel. După cele două ore de muzică, nu m-am mai putut apropia de Joaca preferată, fotbalul, nici măcar pe internet. M-am complăcut, laolaltă cu publicul, în starea de Frumoși învinși ai sărbătoritului zilei (ce reper fantastic, 74 de ani chiar în ziua concertului!). Am citit că Leonard Cohen este o adevărată vedetă. Cred că nici măcar în sensul său primordial respectivul cuvânt nu-l cuprinde pe acest muzician poet sau poet muzician, cum doriți. În loc de isterie a transmis pace, emoție, simțăminte. Am văzut cum cineva desena o inimă cu două aripi pe un șervețel…
Încercând de capul meu o delimitare, cred că și vedetele adevărate, din orice domeniu ar fi ele, parcurg etape necesare pentru a deveni ceea ce sunt sau ce vor ele să fie. Pe lângă excelența în ceea ce fac, „comit” niște gesturi, supralicitează. Ca să fac și o legătură, ușor blamabilă, cu fotbalul, pe lângă centrări de gol, Beckham mai pozează gol, se mai și tatuează în exces, ba chiar se însoară cu o altă vedetă, rezultând ceva care se poate numi afacere de familie. De fapt, statutul de vedetă l-a despărțit pe Bob Dylan de Cohen, ca și de un alt interpret, Guthrie, un înaintaș al lor, tot un om cu o chitară, care ar fi devenit faimos dacă ar fi apucat la un anumit moment pe un drum bătătorit. Și Cohen a ales să trăiască în felul său, cu bune și cu rele, preferând „să nu scrie nici un cuvânt pe care n-a vrut să-l scrie” și devenind cu adevărat cunoscut mult mai târziu, de la sine. Iar acum, când nu știu dacă mai spera cineva, ne-a prilejuit una dintre frumoasele noastre duminici.
