Cum să scrii cu totală obiectivitate despre o carte așezată, încă de la pagina de titlu, sub semnul aserțiunii subsemnatului „unde începe ficțiunea, se sfârșește istoria”? Într-un fel, autorul mă face părtaș la demersul său publicistic, astfel ivindu-se geana unui posibil „conflict de interese” literare: comentatorul nu poate privi decât cu apăsată simpatie o carte ce afișează programatic identitatea punctului de vedere privind condiția Jurnalului – specie atât de insistent frecventată în ultima vreme. Pe care, în general, o suspectez de sinceritate… trucată și de post-procesări interesate. Marea majoritate a autorilor încearcă să ne convingă că, pe fondul unei irepresibile și irefutabile „arrière conscience”, au practicat un anticomunism de uz propriu încă de la vârsta grădiniței. Vor fi existat, de ce nu, și astfel de destine-model, numai că, așa cum sunt oglindite în Jurnale, par suspect de caligrafice și de concordante la amănunt cu ceea ce „dă bine” acum, pentru a nu apărea suspiciunea de contrafacere și revopsire de circumstanță.
Fericiți cei care l-au repudiat pe Marx încă din perioada intra-uterină; cei din generația mea, când au deschis ochii, erau cetățeni ai RPR și habar n-aveau de România interbelică, darămite de valorile Occidentului „în putrefacție”. Au trebuit să parcurgă un necesar și, adesea, dramatic proces de dumirire, al cărui parcurs a fost mai scurt ori mai lung în funcție de structura sufletească a fiecăruia, de gradul de cultură, de accesul la informație și, mai ales, de propria-i experiență de viață. Cu aceeași finalitate: mai întâi cruntă dezamăgire, spre a se ajunge la revoltă, cel mai ades consumată interior și dramatic amplificată pe măsura îmbățoșării „epocii de aur”.
Autorii celor mai multe Jurnale se sfiesc să recunoască faptul că, sub influența unei propagande extrem de agresive și a naivității vârstei, au traversat prime perioade în care pur și simplu au dat crezare sloganurilor vremii, înregimentându-se sincer, ba, uneori, chiar entuziast, în „epopeea construirii socialismului”. Drept pentru care, atunci când citești într-un astfel de jurnal proaspăt editat fraze de tipul „Trebuie construit socialismul integral în țara asta și poate că atunci se va termina cu toate cangrenele sociale, individuale, sufletești”, ori „Bussines-men-ii vor trebui să lase nasul în jos (după lansarea primului satelit sovietic, n.n.).
Desigur, gălușca sovietică nu e digerabilă pentru ei. O să le dea o pântecăraie grozavă!”, ori „Am vizitat Expoziția Agricolă și Industrială a URSS. Grandioasă! Este o capodoperă arhitecturală rivalizând cu Versailles și întrecându-l”, ori „Voi învăța limba rusă, pe care, în câteva decenii, o vor vorbi curent toate popoarele” etc. etc., primul gând este că autorului îi cam lipsește instinctul de conservare.
Ei bine, tocmai această sinceritate aparent sinucigașă conferă deplin interes și certă autenticitate cărții „Aventuri pe Bega, pe Dâmbovița și pe Mureș”, scrisă de fostul lector al Institutului Pedagogic din Suceava între 1966-1972, pășcăneanul Leonard Gavriliu. Jurnalul acoperă perioada 1956-1960, și, după cum ni se spune, a fost transcris după niște vechi caiete, cu intervenții doar de ordin stilistic și gramatical, cu câteva „sărituri” din… pudoare și cu anumite precizări de natură informativă așezate între paranteze drepte.
Este perioada în care fanții fumau cu șpițul și purtau șoșoni (nu galoși – șoșoni!), când poeziile nou create se dezbăteau în ședințe de redacție ori de Filială, cu referenți și co-referenți, când, la manifestările literare, sălile erau arhipline, când un articol de gazetă putea stâlci un destin și când o pereche de ciorapi de nailon reprezenta cel mai formidabil cadou de ziua iubitei. E-o carte-document, ce cucerește prin sinceritate și prin bogăția informației literare inedite. Desigur, voi reveni.
