Un jurnal (II)

„Dom’le, așa gândeam eu atunci!” – are curajul să recunoască Leonard Gavriliu în jurnalul „Aventuri pe Bega, pe Dâmbovița și pe Mureș” (Ed. „Moldopress”, 2009) și aici se află, în bună măsură, interesul cărții. Înainte de a fi un dat, convingerile sunt, cel mai adesea, rezultat al unui proces de constituire îndelung, dramatic chiar, cu meandre complicate și cu încărcătura cuvenită de deziluzii, ezitări, renunțări și revelații târzii.
Generația mea a trebuit să-l traverseze de la A la Z; a privi cu totală sinceritate în urmă înseamnă a te expune făr-de protecție tuturor ironiilor: „După amiază am văzut filmul «Vagabondul». Măreț. Impresia puternică ce mi-a lăsat-o…” Cu toții am lăcrimat atunci, în anii ’50, la dramoleta indiană de minimă rezistență, dar cine mai recunoaște acum? Gavriliu o face, ba, mai mult, se auto-flagelează preventiv: „Sub raport literar, prezentul Jurnal nu face doi bani. E pur și simplu un dosar de procese-verbale sumare, scrise de un funcționar neglijent și leneș, seara, pe jumătate adormit.” De fapt, e-o alintătură, fiindcă mărturisirea umilă continuă în cu totul alt registru: „Acest funcționar e încredințat, însă, că face o treabă utilă (…) recitirea acestor pagini bălțate, peste ani și ani, va trezi impresii și amintiri cărora, la vremea lor, nu li s-a acordat atenție, dar care sunt singurele prețioase.”
Chiar așa-i. Cu adăugirea că, „sub raport literar”, Jurnalul conține și pagini de reală ținută scriitoricească – cu totul remarcabilă fiind, de pildă, capacitatea de a înfiripa sugestii caracterologice prin procedeul inventarierii metodice și cu tâlc a obiectelor din cutare interior. Dar, desigur, în primul rând interesează realitățile vieții literare de provincie a anilor ’50, despre care mai nimeni nu s-a învrednicit să scrie altfel decât pamfletar și zeflemist. O bună parte dintre numele evocate reprezintă destine literare frânte.
Cui îi mai spune ceva poezia unui Rusalin Mureșanu, Haralambie Țugui, Ilie Măduța, proza lui Ion Istrati? La furtunoasele ședințe de cenaclu, unde discuțiile erau prefațate (adică, „orientate”) de referate ale „maeștrilor” (Ion Covaci îl prezenta ritos pe poetul Târbățiu…) se pălăvrăgea ore-n șir, cu argumente de toate calibrele, și din panoplia proletcultismului, și din perspectiva puținelor lecturi zice-se „estetizante”. Scriitorii dormeau pe fotoliile din redacție, prânzeau la cantine amărâte, își cumpărau haine în rate, băteau țara în lung și-n lat pentru a surprinde „pulsul realității socialiste”, dădeau curs cu voluptate ispitelor bahice și făceau mistuitoare pasiuni pentru câte o mineriță, vânzătoare de magazin, casieră CEC.
Dac-ar fi ceva ce merită regretat, atunci s-ar cuveni evocat interesul pentru creația confratelui: scriitorii se citeau între ei (ce vremuri!), ba, câte odată, se și bucurau de izbânda celuilalt. Fugit ireparabile…În rest, mizerie materială cât cuprinde și atmosferă neguroasă, cu sabia lui Damocles („îndrumarea de partid”) mereu deasupra capului. Realități uitate, unele, de-a dreptul incredibile (la sediul Cenzurii funcționa gazeta de perete „Vigilența”!), reclamații la partid, cu iz de curată turnătorie, bucurii mărunte („Azi mi-am cumpărat șoșoni!…”), iluzii privind finalitatea propriilor strădanii și în virtuțile transformatoare ale literaturii, complicații sentimentale pudrate cu dulce naivitate, obediență față de „vârfurile” oficializate (nimeni nu lipsea de la conferințele lui Novicov despre „spiritul de partid”!) și, deloc în ultimul rând, capacitatea de a te bucura sincer lectura unei creații izbutite, indiferent cine-i autorul.
Leonard Gavriliu a fost și a rămas un mare neliniștit. Student când la medicină, când la filologie, când la filozofie, redactor azi la Timișoara, mâine-n București, lector universitar în celălalt capăt de țară, la Suceava, expert parlamentar la Senat (1994-1996), făcător de gazete la Pașcani, prim traducător al lui Freud în română, autor al câtorva zeci de cărți, originale sau traduceri, este, la 82 de ani, la fel de agitat, imprevizibil și prolific. Jurnalul merită citit.