Încep ca un film documentar polițist: taman acum 200 de ani bătea la poarta Mănăstirii Neamț un tânăr răvășit de negurile Ceahlăului, care a vrut mai întâi adăpost, după care a cerut îngăduință să se călugărească. Ruga i s-a îndeplinit și a fost rânduit pe lângă un bătrân monah ce-și nevoia ostenelile undeva spre munte, dincolo de mănăstire. După trei ani, povestioara despre care scrie și Negruzzi se încheie total neașteptat, fiindcă moare nou venitul și, în timpul pregătirilor pentru îngropăciune, se constată c-a fost, de fapt, nou venita, adică era… parte femeiască! Lăsase și un răvaș: Am păcătuit, Doamne, și nu sunt vrednic de mila ta. Merge de minune în povestioarele duios romantice de veac XIX, dar șchioapătă rău de-ntrebi cum ar fi cu putință să viețuiești trei ani de zile alături de un călugăr care, oricât de adâncit ar fi în rugile și mătăniile sale, să nu-și dea seama care-i adevăratul sex al confratelui de chilie…
Tânăra răposată se numea Calypso Polichroni și va deveni, datorită propriilor merite, dar și bogatelor fantazări, un personaj cu reală celebritate postumă. Era grecoaică și ajunsese pe meleaguri românești în vremea răvășelilor Eteriei, care, după nășirea de la Iași celebrată de Mitropolit și Domnitor, a mânuit nefericit o idee generoasă (independența Greciei), ajungând să-l înfrunte pe Tudor Vladimirescu și să eșueze undeva, pe la Sculeni, după ce a-ntors pe dos jumătate din Balcani.
Ce caută Calypso într-o tabletă ce se vrea scriitoricească? Simplu: juna grecoaică s-a aflat printre muzele unor mari condeieri ai lumii, lordul Byron și Pușkin, intersectându-i prin meleagurile noastre și încheindu-și viața la Mănăstirea Neamț. Despre relația cu Byron nu-s mărturii directe, ori nu le-am aflat eu – poate scrisoarea către Doamna X, ce o numește „Mai rece decât Calypso”, însă la fel de bine poate fi vorba despre insulele Calypso din Peloponez, ori de muzicile Calypso din Caraibe. Dar fără foc nu iese fum, va fi fost vorba de-o iubire pasageră, cum atâtea-s scrise pe răbojul faimosului englez. Despre Pușkin însă, mărturii din belșug. Întru totul motivate: juna Polichroni este pretutindeni menționată ca o persoană de distinsă frumusețe, care, între altele, mi-ar putea înfrunta și computerul: vorbea turca, germana, greaca, araba, franceza, rusa și italiana. Numai că Negruzzi spune altfel: „Pușkin o întovărășea când o întâlnea la grădină. Cum vorbea cu ea, când Calypso nu știa decât grecește și românește, limbi pe care Pușkin nu le înțelegea, nu știm. Se vede că cei 22 de ani ai poetului și cei 18 ai curtezanei n-aveau trebuință de mai mult înțeles”. Credeți ce vreți, important este că „Șalul negru” (Calypso se îmbrăca totdeauna doar în negru) a fost scris cu gândul la ea. Același Pușkin, care despre băștinașe a scris oribil („Sunt ca un zeu printre moldovencele cochete și proaste”).
Aș putea, într-un fel, să depun mărturie pentru frumusețea de vis a grecoaicei: de multe ori i-am admirat craniul perfect păstrat în osuarul de la Neamț. Cuvier reconstituia un trup după conformația unui oscior, aici, perfecțiunea delicată se distinge dintr-o privire, mai ales văzută printre cele 500 de hârci bolovănoase înșirate uniform în dulapurile cu geam ale mănăstirii. Am revenit imediat după revoluție la cel mai mare și mai impresionant osuar din țară, a cărui „vedetă” a macabrei expoziții a constituit-o dintotdeauna craniul cu perfectă alcătuire pe fruntea căruia scria „Calypso” (avea și o inscripție lămuritoare alăturată). L-am căutat: dispăruse! Nu era la locul știut, dar nici în alt sertar cu oseminte: craniul grecoaicei, cu dințișorii mărunței păstrați perfect și cu orbitele frumos rotunjite, din care vor fi licărit ochii mari și negri cântați de Pușkin și sărutați de Byron, dispăruse! Întreb în dreapta, întreb în stânga și aflu: „Calypso? L-or furat la revoluție!” Act revoluționar? Care să fi fost mobilul raptului? Două ipoteze: fie vreun neam prost, văzându-l atât de gingaș-deosebit de restul hârcilor rânjite, l-a sfeterisit ca să-l așeze pe post de presse-papier, ori de sperietoare la Halloween, fie dimpotrivă, un știutor al poveștii lui Calypso l-a furat, spre a-l păstra cu evlavia cuvenită pentru ceea ce craniul grecoaicei încă amintea avizaților. La gropniță n-a existat niciodată paznic și, până în decembrie 1989, nu s-a clintit nici un oscior. Sunt sigur că nici monahii, nici localnicii nu-s autorii raptului, ci vreunul dintre vizitatorii veniți în pelerinaj „creștinesc” la Neamț. Oricum, tigva bietei Calypso nu figura în vreun inventar cu obiecte de patrimoniu, deși pentru istoria literaturii ruse (și române) valorează mai mult decât alte relicve considerate de interes muzeistic. Numai că a fost furat… la revoluție, și cineva fără frică de Dumnezeu încă îl are. Ce rușine!
Să ne amintim că, acum 200 de ani, Calypso cerea ocrotire la Mănăstirea Neamț…
