Realitatea, dar și atât de necesarul grad optim de luciditate ne demonstrează că accepțiunea termenului (și a conceptului) „pastorație” nu trebuie și nu poate să excludă reciprocitatea. Dacă în trecut ea a fost marcată vizibil, și, iată, adesea falimentar, de unidirecționalitatea preot enoriași, astăzi se face simțită acut nevoia valorificării constructive a efectelor pe care le generăm în plan pastoral.
Să nu neglijăm, prin urmare, procesul vital numit feedback. În definiția lui corectă, el presupune ajustarea permanentă a comportamentului comunicațional în funcție de reacția celuilalt. Adică, în aceeași grafică sugestivă, trebuie cultivat raportul preot – enoriași. Ambii poli au un rol determinant, în egală măsură. Preotul nu se poate complace într-o autosuficiență pastorală de tip medieval, după cum nici enoriașii nu trebuie să bifeze indiferența și pasivitatea în această relație, crucială de altfel, pentru viața creștină parohial-comunitară. Modelul pastoral „de masă”, al „turmei cuvântătoare” care trebuie condusă, invariabil, către „limanul mântuirii” trebuie să se reinventeze sau, cel puțin, să-și descopere și să-și accepte salutarele nuanțe contextuale, aplicațiile particularizate, cazuistica. Eficiența manierei clasice de a face pastorație („cu epitrahilul și molitfelnicul”, deci plafonat intra muros sau redus la oficiere liturgică) s-a diminuat considerabil. Evitând atent pericolul diluării reperelor sacre, preotul contemporan este chemat la flexibilitate creativă în comunicarea cu enoriașii. Ceea ce nu poate face, desigur, fără deschiderea și receptivitatea acestora. Dar, în ultimă analiză, tot el este cel care poate să stimuleze aceste atitudini ale oamenilor. Nu se mai poate baza exclusiv pe tradiția populară, în virtutea căreia enoriașii îl caută, numeroși, la biserică. Această imagine se estompează astăzi.
Contextul social, religios și etic în care comunitatea creștină trebuie să-și mențină identitatea nu este unul facil. Influențe secularizante greu de evitat, precum și noul mod de a se privi pe sine al omului actual ridică mari obstacole credinței și moralei tradiționale, în tendința de a li se substitui insidios. Oricât de frecvente și apăsate ar fi atenționările, această direcție nocivă a societății pare incorigibilă. Iată de ce perspectiva pastorală a zilelor noastre trebuie să se schimbe radical. În raport cu numărul enoriașilor care constituie scriptic parohiile, frecvența duminicală și contactul general cu Biserica sunt descurajante. Principala exigență a pastorației contemporane constă deci în a-și extinde, cât mai mult și mai temeinic, cuprinderea misionară. Într-una dintre predicile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur mărturisea: „Nu-i greu să administrezi Sfintele Taine celui instruit și credincios; problema este să-l înveți și să-l convertești pe cel necredincios. Câtă muncă și câtă înțelepciune trebuie!” În acest scop, preotul și enoriașii „non-liturgici” trebuie să se cunoască, să comunice mai eficient. Este imperios necesară prezența preotului, prin vizite axate pe dialog și filantropie, în afara zidurilor bisericii. Oamenii parohiei trebuie să știe că el vrea să-i vadă și să-i cunoască, „cu timp și fără timp”, însă acest deziderat rămâne imposibil fără disponibilitatea lor. Dinamizarea actului pastoral contemporan ține, așadar, de o sinergie care se cere construită prin aportul tuturor membrilor comunității creștine.
(Pr. prof. dr. Marius Daniel CIOBOTĂ, sursa: Ziarul Lumina)
