– Un « Idiot » extrem de actual –

Există o întrebare care devine tot mai des în școală subiect de dezbatere – vor rezista cărțile în timp? Când ai toate informațiile adunate într-un singur loc – pe Internet, la fel ca produsele într-un hipermarket – de ce sa te mai ostenești să mai cauți o carte, s-o ții în mână și mai ales s-o citești toată? Rezumatul te așteaptă pe toate link-urile, referatele sunt gata făcute și desigur se economisește timp. Pentru ce să mai citim?
În primul rând, pentru că ele, cărțile, au un anumit farmec. Nu știu dacă ați mirosit vreodată o carte proaspăt tipărită, dar are un miros special, foarte frumos; în forma lor și în modul cum sunt editate există ceva care atrage. Apoi, cartea îi oferă unei persoane care citește o anumită distincție, un „je ne sais quoi” care impresionează, atinge. De asemenea, o bibliotecă frumoasă conferă unei case un anumit aer și îți dă o idee despre cei care locuiesc în ea. Desigur, există oameni care își „construiesc” biblioteci din snobism: mamei mele, care a lucrat la o librărie, i s-a întâmplat să primească o cerere ușor ridicolă: o doamnă a dorit să cumpere o anumită „cantitate” de cărți cu cotor roșu, ca să se asorteze cu covorul camerei…
O carte este un întreg univers; este viața celui care a scris-o, viața celor pe care i-a cunoscut și mulțime de gânduri și reflecții asupra vieții. Aș vrea să mă opresc în cele ce urmează asupra unui personaj dintr-o carte – prințul Mâșkin din „Idiotul” lui F.M. Dostoievski, personaj asupra căruia criticii n-au prea ajuns la un consens. Unii spun că este o încercare a autorului de a crea un personaj care să adune întru sine toate virtuțile creștine, un model hristic; alții că e un personaj neverosimil, nerealist, că nu poți întâlni un asemenea om în realitate, că e un ideal care nu poate fi ajuns. Și totuși, calendarul creștin este plin de dovezi că asemenea personaje pot exista: sfinții au trăit pe pământ, în mijlocul oamenilor și nădăjduim că încă mai trăiesc alături de noi.
Prințul Mâșkin este un om deosebit; la prima vedere pare a fi „sărac cu duhul” – mai ales că mărturisește singur că suferă de o boală ale cărei accese îl lasă epuizat și într-o stare vecină cu idioțenia. De altfel, așa este tratat de toată lumea, ca un „puțintel la minte”, pentru că este extrem de sincer. Sinceritatea pare a fi o dovadă clară de prostie. Un om care-și mărturisește gândurile și sentimentele, fără a se gândi prea mult la consecințe, fără a calcula efectele, care spune pur și simplu adevărul, nu poate fi prea zdravăn la cap. Cu toate acestea, oamenii se simt atrași de el; se apropie de el, au încredere în el și se leagă sufletește. Ce fire nevăzute fac ca un om care-ți spune adevărul în față, care nu te măgulește, să te atragă mai mult decât lăudătorii, decât cei care te perie?
Ușor-ușor, pe parcursul romanului, ni se dezvăluie întreaga personalitate a prințului. Un episod extrem de interesant ni-l arată pe prinț primind o palmă în mijlocul unei distinse societăți: replica pe care prințul i-o dă celui care îl lovește e memorabilă: „ce rău o să te simți când o să-ți dai seama ce-ai făcut…”. Câți dintre noi, atunci când suntem ofensați, jigniți, mai ales în public, ne putem gândi la altceva decât la demnitatea noastră rănită? Câți ar putea să se gândească la celălalt, care a făcut o faptă nedemnă, și la viitoarele lui mustrări de conștiință, la suferințele lui sufletești?
Prințul se arată apoi puțin interesat de convenționalism, de formalisme: atunci când lucruri importante sunt în joc, trece peste ele fără să se gândească. Merge în vizită neinvitat – ceea ce pentru acele vremuri era de neconceput – și se gândește că se pot întâmpla două lucruri: să fie dat afară sau să se facă de râs: pe ambele le consideră neimportante. Noi ne gândim în permanență numai la asta: să nu spunem ceva ca să ne facem de râs (mai bine tac, chiar dacă ard să pun o întrebare care mă frământă), să ne păstrăm o anumită imagine pe care credem c-o avem în ochii celorlalți, să nu cumva să ni se știrbească din demnitate. Peste tot, vezi numai oameni care se tem pentru ceva atât de firav ca părerile celorlalți … de unde să mai știi ce-i odihna sufletului?
Prințul este extrem de deschis cu ale sale: nu se ferește să-și povestească viața, răspunde cu sinceritate la tot ce este întrebat și, atunci când se fac glume pe seama lui, se poate distra alături de „șugubeți”. Iarăși mă întreb, câți oameni mai au astăzi suficientă smerenie și simț al umorului ca să poată râde de-adevăratelea de ei înșiși? Ce trăsătură de caracter este această smerenie a omului care poate râde împreună cu cei care râd de el…
Sunt multe trăsăturile eroului lui Dostoievski: și toate, din perspectiva omului care trăiește sugrumat de duhul lumii, de convenționalism și de fățărnicie, îl caracterizează ca fiind un perfect idiot. Și totuși, surprinzător e că acest idiot este iubit de cei din jur, că atrage, că înăbușă mâniile: oamenii vin la el supărați, nervoși, iritați, schimbă câteva cuvinte cu el și li se liniștește inima. Toți îl caută, toți îl îndrăgesc. Care-i secretul, care-i meșteșugul pe care-l stăpânește acest idiot de reușește să obțină ceea ce toți oamenii doresc: iubirea celorlalți?
Acest lucru urmează să-l descoperiți voi citind această carte cu adevărat captivantă. Știu pe cineva care, atunci când această carte se găsea numai la bibliotecă și nu putea fi citită decât la sală, n-a închis un ochi în așteptarea dimineții când va putea intra din nou în posesia ei…
Atâta timp cât există asemenea romane, atâta timp cât sufletul tinerilor este încă curat și deschis, cărțile vor continua să existe. Gândurile, emoțiile, reflecțiile transpuse în carte nu încap într-un rezumat citit pe net. E o invitație acest articol, să descoperiți un personaj fascinant, care poate fi pentru fiecare un model și un gând tainic la ceea ce omul poate deveni…
Elena Moroșan, Grupul QUO VADIS
Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com; site: www.fundatiasmbsv.ro)