Mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la slujba de înmormântare a părintelui arhimandrit Teofil Părăian de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, sâmbătă, 31 octombrie 2009
Obștea îndoliată a Mănăstirii Brâncoveanu conduce astăzi la mormânt sicriul cu trupul cuviosului părinte arhimandrit Teofil Părăian, după ce sufletul lui s-a mutat la Domnul, purtat de îngeri, pentru a primi răsplata cuvenită vrednicilor lucrători care s-au ostenit în Via Domnului sau în ogorul mântuirii.
Plângem astăzi împreună cu cei care-l regretă pe osârduitorul slujitor al Bisericii, pe cel ce a răspuns chemării lui Hristos încă din tinerețe: „Vino după Mine și vei fi pescar de oameni…“
În obștea Mănăstirii Brâncoveanu, care a trecut adesea prin încercări și necazuri, monahul Teofil a devenit după cum i se tâlcuiește și numele iubitor de Dumnezeu, dar și iubit de El. Aici a cunoscut cuvioși părinți rugători și luptători, despre care a vorbit mulțimilor în multe din cuvântările sale, dar și pe marii mitropoliți cărturari Nicolae Bălan, Nicolae Colan și Antonie Plămădeală.
Căutat și ascultat de credincioși doritori de îndrumare spirituală, cuvântul său a fost primit ca fiind al unui duhovnic înțelept, făcător de pace și purtător de bucurie.
Deși nu putea privi cu ochii trupești frumusețile Creației și chipurile semenilor, părintele Teofil a primit de la Dumnezeu darul discernământului duhovnicesc și pastoral, pentru a cunoaște lumina sufletelor celor care veneau la el, îi cereau sfatul și primeau de la el lumina harului Duhului Sfânt.
Cuvintele sale duhovnicești rostite în diverse împrejurări: slujbe, întâlniri, conferințe, meditații și interviuri au fost adunate în peste 30 de cărți care oferă lumină sufletelor dornice de mântuire și viață veșnică.
Având drept călăuză Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii, părintele Teofil Părăian tâlcuia cu mult zel și bucurie dreapta credință mântuitoare, adresându-se atât oamenilor simpli, cât și intelectualilor, personalităților din viața publică, tinerilor și vârstnicilor. A vorbit adesea la diferite posturi de Radio și Televiziune, cu precădere Radio și Televiziunea TRINITAS.
În luna august a acestui an 2009 am avut bucuria să-l întâlnim din nou în vestita ctitorie a Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, împreună cu ierarhi, profesori de teologie și preoți de parohie care l-au ascultat și i-au admirat înțelepciunea unită cu dragostea pentru Biserică și pentru popor.
Acum, când părintele arhimandrit Teofil se mută de la cele trecătoare la cele veșnice, Îi „mulțumim Celui care l-a întărit, lui Hristos Iisus, Domnul nostru, care l-a socotit credincios și l-a pus să-I slujească.“ (I Timotei 1, 12).
Predicator misionar și duhovnic înțelept, părintele Teofil a fost un monah cu zel de apostol, „făcându-se pildă credincioșilor cu vorbirea, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credința, cu viața curată“. (I Timotei 4, 12).
Întrucât a fost în timpul vieții sale pe pământ un luminător de suflete, părintele Teofil Părăian va fi și în ceruri o candelă aprinsă, adică un rugător către Dumnezeu.
Lumina faptelor sale, a vieții sale smerite și jertfelnice, a învățăturii sale duhovnicești, roditoare de virtuți, constituie o icoană sau o călăuză, mai ales în vremuri de tulburare sufletească.
În comuniune cu toți cei prezenți la prohodirea părintelui Teofil, ne rugăm acum pentru odihna sufletului său în lumina, pacea și iubirea Preasfintei Treimi.
Veșnica lui pomenire din neam în neam!
† DANIEL,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
„Eu am o viață interioară de idei, nu de imagini“
Părintele Teofil Părăian și-a pierdut vederea de la o vârstă fragedă Cum înțelegea el în copilărie ce înseamnă a vedea? Cum își imagina culorile? Cum arată raiul unui nevăzător?
Fragmente dintr-un interviu acordat „Ziarului Lumina“ pe 8 decembrie 2005
V-am întrebat despre copilărie în speranța de a descoperi sursa optimismului sfinției voastre. Copilăria, mediul familial să-și fi pus această amprentă?
Cred că m-am trezit în lumea aceasta și cu o înclinare spre sesizarea pozitivului. Un copil n-are posibilitatea să se raporteze la lucrurile dimprejur, la oamenii dimprejur, să scoată niște concluzii. Ai putea zice că timpul copilăriei este fără concluzii. Concluziile vin mai târziu, în tinerețe, la bătrânețe. M-am raportat la lumea aceasta normal, adică lipsa vederii pentru mine e normalul meu. Niciodată nu m-am gândit că trebuia să fie altfel sau că putea să fie altfel.
Totuși, diferența dintre mine, ca nevăzător, și frații mei, de pildă, am simțit-o din copilărie. Ei puteau să facă lucruri pe care eu nu puteam să le fac, deși îmi doream să le fac. De pildă, voiam să bat mingea de-un perete.
Îmi plăcea foarte mult când îi auzeam pe copii că băteau mingea, că o luau în mână și o băteau de pământ. Eu, când o lăsam din mână, era lăsată de tot. Atunci mi-am dat seama că ceva nu-i în regulă. Apoi, cei din jurul meu spuneau mereu: „Mă, tu nu poți face lucrul acesta, că nu vezi!“. Mă întrebam cum adică nu văd? Ce-o fi însemnând că ei văd?
Cum arată raiul părintelui Teofil
Sfântul Maxim Mărturisitorul încerca să sugereze frumusețile raiului, comparându-le cu lumea creată. Cum ați interpretat acest pasaj atunci când l-ați citit?
Mă întrebi, adică, cum ar fi raiul meu! Raiul meu ar fi tot așa cum e cel de aici de pe pământ. Raiul meu ar fi un rai cu păsări fără culoare, fără mărime, care cântă, care zboară – le aud fâlfâitul aripilor. Dragă, trebuie să înțelegi că cineva care nu vede nu-și poate închipui nimic din cele pe care ceilalți le sesizează.
După ce am făcut școala la Cluj, am întrerupt doi ani și, după aceea, am făcut școală la Timișoara. La Timișoara, ieșind din mediul meu de la țară și din preocupările mele de acolo, m-am simțit foarte rău. Mi-era așa de urât… De multe ori plângeam…
În situația aceasta, tare îmi doream eu să văd! Fără să știu eu ce înseamnă să văd. De fapt îmi doream să fiu ca cei care văd. Tot fiind preocupat de această problemă, am început să visez că văd, dar visurile mele de nevăzător erau visuri de nevăzător, despre care se zice că vede, nu care vede. Asta pentru că nu te poți depăși pe tine însuți, nu-ți poți depăși posibilitățile.
Cum vă imaginați o culoare?
Nicicum. Am avut, până la un moment dat, senzații vizuale. Făceam deosebirea dintre lumină și întuneric, îmi dădeam seama unde este fereastra. Mă puteam orienta și chiar puteam merge singur. Reperam lucrurile fără a putea spune ce am în față, un stâlp, un om, un pom. Știam doar că am ceva în față, prin senzații vizuale. Făceam deosebirea între închis-deschis, negru-alb. Pentru mine, roșul era tot negru, albastrul tot negru, galbenul alb. Numai la măsura aceasta pot spune că am „văzut“. Acum mi-a scăzut și puținul acesta pe care l-am avut.
Cineva care nu vede nu poate niciodată să-și închipuie nimic din ceea ce ceilalți înțeleg prin vedere. Nu-mi pot da seama cum e o fotografie, ce impresie îți lasă pictura, arhitectura. Adică toate lucrurile pe care le cunoaște lumea numai prin vedere, pentru mine sunt absente. Eu am o viață interioară de idei, nu de imagini. (www.ziarullumina.ro)
