Un fluture albastru

Când florăreasa a aflat că jerba o comand pentru înmormântarea lui Sabin Bălașa, a avut un moment de ezitare:”Aș zice să schimbăm florile; punem gerbera albastră.” De unde se vede că, alături de albastrul de Voroneț, există și albastrul lui Bălașa!
În egală măsură admirat și contestat: unii îl consideră „divin”, izvorât din „romantismul cosmic” propriu artistului, alții cred (criticul Pavel Șușară) că „e o culoare de magazin de vopsele, de drogherie, nu o culoare plastică” și că slujește, apelând la mijloace elementare, o metafizică născătoare de kitsch. Alt critic (R. Ionescu) este cât se poate de tranșant: Bălașa „a intrat în iconografia oficială cu o nerușinare și o suficiență morală greu de întâlnit la alți artiști; în tot ce a pictat, el a găsit o soluție plastică cacofonică și propagandistică.” După cum se vede, condamnarea cacofoniei se face… cacofonic!
Critica îi reproșează vehement zgrăvirea serafică a ceaușeștilor. Pictorul se apără: „nu-i tabloul lui Ceaușescu, e-un tablou de Bălașa.” Acuzele ar fi întemeiate, dacă n-ar fi însoțite de câteva directe de dreapta gen „nerușinare”, „nesinceritate”, „minciună”, câtă vreme Sabin a declarat fără ezitare că… a crezut în Ceaușescu! O fi fost naiv, infantil, credul, dar nu i se poate pune la îndoială tocmai… sinceritatea! Mari pictori ai omenirii au zugrăvit capete încoronate, inclusiv tirani, iar regula jocului era să-i înfățișeze întineriți, înțelepțiți, într-un cuvând, idealizați; li s-a reproșat ceea ce era reproșabil, dar nimeni n-a găsit de cuviință ca, pornind de la un astfel de gesturi, oricum politice, să generalizeze în plan estetic la modul „În tot ce a pictat…” X este nul.
Nu-i dă nimeni peste mână și penel pictorului care l-a înfățișat pe Becali printre sfinți, da-i cotonogită zdravăn amintirea lui Bălașa care, totuși, și-a ales un subiect de mai mult interes pentru istoria recentă a României decât persoana ciobanului îmbogățit! Sunt, într-adevăr, jenante acele dulci tente sinilii care întineresc și umanizează chipul zâmbăreț al „savantei”, ca și amănuntul că flăcăul Ceaușescu, atât de mărunt la stat, este pictat cu un cap mai înalt decât ceilalți – bun, respingem cu îndreptățire portretistica edulcorată de curte, deși orice artist ar avea (acum) dreptul să spună „așa i-am văzut eu” (atunci). Sigur, Bălașa putea să se abțină. N-a făcut-o. L-a costat, inclusiv mari nedreptăți. (În 2005, prestigioasa gazetă „Le Monde” a publicat reproducerea unei picturi „de Sabin Bălașa”, în care Ceaușescu apărea triumfător lângă un steag tricolor, pentru a ilustra „explorarea trecutului întunecat al României”. Pictura avea, de fapt, alt autor – nici o legătură cu Sabin.
„Le Monde”, care se consideră campioană a democrației și imparțialității, a refuzat să publice o erată și chiar dreptul – elementar! – la replică al pictorului. Bălașa a concluzionat: „există mari proști în Franța, cum există și-n România!” A dat ziarul în judecată. Ei, și? Nimic! Vezi cazul Teo Peter: o fi fost mortul în taxi, sau a căzut din cer?) Întrebare: ce facem cu restul operei lui Bălașa, care și-a creat un fabulos univers al său, populat cu tinere apariții feminine sculpturale, cu un bestiarium fantastic, într-un ocean cosmic din care răsar, în lumina rece a unor sori din alte galaxii, siluete umane amintind postura gânditorului din Hamangia? Tematica frescelor sale (acuzate, evident, de naționalism) încearcă să ne aducă mai aproape de izvoare: „Legenda Dochiei”, „Miorița”, „Străbunii”, „Luceafărul”, „Legenda Meșterului Manole”, „Ștefan cel Mare”, „Omagiu întemeietorilor”, „Moldova”, tinzând către esențializări cu certă încărcătură filosofică: „Aspirație”, „Triumful vieții”, „Prometeu”, „Exodul spre lumină”. Oricine recunoaște imediat o pânză datorată lui Bălașa, ceea ce dovedește, cinstit și simplu spus, că artistul a izbutit să-și creeze un univers propriu, individualizant și recognoscibil – semn al originalității și valorii. Pictura lui este doar aparent lesne accesibilă, totdeauna existând un tulburător etaj al doilea, în care sugestia de profunzime invită la meditație.
Nu tot ce-i accesibil este obligatoriu kitsch, după cum nu orice incifrare ascunde meditație abisală. Bălașa are sumedenie de admiratori statornici, unii de îndoielnică intelectualitate, alții cât se poate de avizați și instruiți. Cu toții văd în el pictorul ce a adăugat un strop de frumos lumii acesteia românești, unde orice valoare trebuie să fie, obligatoriu, porcăită…
Peste amintirea lui Sabin se așterne zăbranicul pestriț al unui divorț (al cincilea!) în care cei doi fii contestă Melaniei, ce i-a fost soață artistului aproape 20 de ani, dreptul la moștenire asigurat de lege. Băieții, dornici să moștenească tot, o acuză pe Melania inclusiv că… a încercat să-și otrăvească soțul, turnându-i Diazepam și bromură în mâncare!!… În seara dezvelirii frescei din aula Universității ieșene, i-am avut în ospeție pe Sabin și Melania. El a vorbit toată seara – mai bine spus, toată noaptea. Ponind de la trama ultimului său roman, a perorat pe teme diverse. Câteva fraze le-am înregistrat pe film: „Eu sunt atemporal, nu țin seama de ani și nu am alt țel decât să aduc lumii un spor de frumusețe și de rațiune. Locuiesc în abis și pictez ceea ce văd cu mintea. Arta nu-i altceva decât o revărsare de generozitate și supremul exercițiu al libertății proprii.” Și-a susținut și teza preferată: „Moartea nu există, totu-i o transformare.”
Astăzi, olteanul Sabin Bălașa coboară în pământul sfințit al „Eternității” ieșene. În ce s-o preschimba? Poate, într-un fluture albastru.