– Pasiunea a apărut după o vizită în Germania, când a constatat că la orice concurs al crescătorilor de animale, în afară de alte recompense materiale, câștigătorilor li se dăruiesc clopote
Cornel Costeliuc a venit pe lume în 15 ianuarie 1969, într-o familie de gospodari din comuna Breaza. În lumea curată, patriarhală, a unui sat din munți, a copilărit până la 14 ani. Acolo a învățat să iubească animalele și natura. Și nu a uitat nici până astăzi cele învățate în copilărie, chiar dacă lumea s-a schimbat prea repede și prea mult, iar viața în tumultul orașelor a devenit o mare nebunie. A ales un domeniu deloc simplu de abordat astăzi, zootehnia. Iubește enorm animalele, are propria fermă și a constituit chiar o asociație a crescătorilor de taurine cu peste 10 mii de membri, „Noua Fermă”. Dragostea pentru animale i-a adus până la urmă, pe negândite, și pasiunea ciudată. Cornel Costeliuc colecționează clopote.
Pe vremea când era doar un băiețaș căruia îi îngheța năsucul la vremea urăturii, nu s-a gândit niciodată că micul clopoțel pe care îl agita de zor ar putea deveni cândva obiectul marii sale pasiuni. Nu i-a trecut așa ceva prin minte nici mai târziu, când, pe pășune, i-a mângâiat auzul dangătul lin al tălăngilor și clopotelor de la gâtul animalelor dragi. Și nu s-a deșteptat în el colecționarul nici înspre adolescență, când stătea cu orele la coadă să prindă un loc în bunăvoința clopotarului din sat, ca să tragă și el măcar o dată de funia clopotului mare al bisericii, la Paște.
Acum are acasă o expoziție întreagă, cu peste 300 de piese, între care clopote, clopoței, zurgălăi din cei purtați de caii care trag săniile, tălăngi care se atârnă la gâtul oilor. Cel mai vechi clopot din colecția sa datează de la 1754, altele de prin 1800 sau sînt chiar mai noi, de la 1850. Toate îi sînt dragi, dar de unele dintre exponatele sale îi leagă amintiri speciale. „ Unul l-am primit chiar la început, de la un mare crescător de animale din Austria, Martin Schweineger. L-am cunoscut când eram într-o delegație și l-am rugat să meargă cu mine la un magazin specializat de acolo, să cumpăr un clopot. N-am mai avut timp, dar mi-a promis că îmi trimite el unul în țară. Nu credeam că o va face, dar, după câteva luni, omul chiar mi-a trimis un clopot deosebit, care are în relief scene biblice. Tot foarte drag îmi e și primul clopot din colecție, pe care îl am de la un român stabilit acum vreo 30 de ani în străinătate, de meserie pădurar, Ilie Cazacu. Este un clopot elvețian. De asemeni, recent, am făcut altă achiziție dragă mie. Am descoperit în Austria Biserica Sf. Ștefan, una cu totul deosebită. Nu credeam să găsesc un clopot de vânzare la o biserică catolică, dar era colo și parcă mă aștepta…”, spune Cornel Costeliuc.
Colecționarul nu știe și nici nu vrea să știe ce valoare materială are colecția lui. Spune că nu contează pentru el decât valoarea sentimentală. „Doresc să îmbogățesc colecția și să o pot transmite. Fiecare clopot este unic și mai are o calitate: nu îmbătrânește. Clopotul nu se deteriorează în timp, nu își pierde valoarea. Păcat că în țară mai sînt foarte puțini meșteri clopotari care cunosc toate secretele meseriei. Eu mi-aș dori foarte mult ca meșteșugul ăsta să nu dispară”, ne-a mai spus colecționarul.
|
În occident, clopotul este o distincție Colecționarul câmpulungean și-a descoperit pasiunea prin 1994, când se afla într-o delegație în Germania. „ Am remarcat că, acolo, fiecare crescător de animale avea agățate de grinzi, la mare cinste, fel de fel de clopote, din cele ce se pun la gâtul animalelor. Am aflat că acolo, la orice concurs al crescătorilor de animale, în afară de premiul în bani sau altă recompensă materială, câștigătorilor li se dăruiesc clopote. Clopotul este privit ca o distincție și are mare valoare sentimentală, se transmite din generație în generație, iar cei de acolo nu vând în ruptul capului trofeele acestea. Atunci m-am gândit că este un obicei frumos. Apoi, mi-am amintit că avem și noi, pe acasă, astfel de obiecte, dar nu le dăm prea mare importanță. Știam și eu, de la ai mei, că nu orice clopot se agață la gâtul oricărei văcuțe. Clopotul cel mai mare se pune la gâtul celei care conduce turma. Fiecare clopot este unic, sună altfel și poți să îl auzi după sunet. Când am venit acasă, mi se părea că nici un clopot nu e destul de bun pentru văcuțele mele și am tot căutat. Așa am ajuns să adun vreo câteva și a început să îmi placă, era ca un joc legat de animalele care îmi sînt dragi”, ne-a povestit Cornel Costeliuc. |
|
Colecțiile de clopote sunt rare în România Ing. Costeliuc ar face schimburi de exponate cu alți pasionați, dar nu prea sînt mulți în țară ca el. În județul Suceava nu a găsit pe nimeni. A aflat de pe internet că ar fi un pasionat pe la Târgu Mureș și că celebra solistă Angela Similea ar avea și ea o colecție de clopoței. Își dorește să îi întâlnească pe acești oameni, să poată împărtăși marea lui pasiune cu ei. Până atunci, oricine poate vedea colecția la diferite ocazii din Câmpulung Moldovenesc, unde este adesea expusă, ori, dacă îi este bun prieten, o poate auzi sunând lin, chiar la el acasă. |
