După săptămâni de-a rândul de caniculă devastatoare, cu hoți ațipind ca bărzăunii leneși prin autobuze, uitându-și scurmătoarea prin marsupiile financiare ale pasagerilor, după săptămâni de-a rândul în care asfaltul citadin și machiajul femeiesc s-au subțiat într-o solidaritate ciudată, după săptămâni semănând cu niște bucăți de osânză râncedă aruncate într-o tigaie la temperaturi încinse, în România s-a întâmplat, în fine, și ceva cât de cât notabil.
Și nu mă refer la primarul Mazăre – cel cu minte de mic școlar și cu beretă de domn Goe – care a mai ciupit de cur niște bunăciuni, în văzul slugarnic al televiziunilor române. Se știe că aceste realizări edilitare ale primarului cu beretă de domn Goe nu mai au de mult nimic notabil.
Nu, la altceva mă refer. Un nea ministrul și-a adunat frumușel catrafusele și s-a cărăbănit acasă la mămica din biroul lui confortabil, pentru a lăsa locul altora, la fel de incompetenți și prost intenționați ca el. Un fapt incredibil, căci un ministru care să demisoneze în România e mai rar ca un ied născut cu cinci picioare. Mă rog, eu sper că omul și-a făcut totuși plinul și nu se întoarce la mami acasă cu traista goală.
Dar apropo de numele portofoliului de care s-a lepădat respectivul, am primit o nouă confirmare că suntem o nație cu înclinație patologică spre absurd.
Pentru că, dacă n-am fi o nație cu înclinație hotărâtă spre absurd, nu i-am spune al Sănătății unui minister care s-ar putea numi, mult mai aproape de realitățile din spitale, al Genocidului. Nici nu i-am spune al Culturii unui minister care s-ar putea numi, mult mai aproape de înzestrarea lui și de aria de activitate, al Chiciului și Inculturii. Nici nu i-am spune al Justiției unui minister care s-ar putea numi, în spiritul adevărului, al Injustiției.
Nici nu i-am spune președinte unui retardat care ar fi putut fi, prin nivelul său uman, comandant al unui lagăr de exterminare.
