După aproape trei pătrimi de veac, România a redevenit o zi, o singură zi, Regală. O zi în care, cu toată sforțarea lor de a da din coate și de a se face vizibile, râgâitul și mitocănia nu și-au găsit loc. Extirparea mojiciei nu s-a făcut printr-o sforțare educativă și organizatorică, prin strategii și angajamente de amploare, cheltuind bani și sudoare intelectuală. Nu. Totul a curs firesc, natural, ca într-o țară care-și respectă, prin tradiție seculară, valorile, statutul european, ținuta morală. Prezența Regelui în Parlament, la împlinirea vârstei de 90 de ani, și discursul lui de șapte minute, articulat și omenesc, fără resentimente, ranchiună și otrăvuri, a declanșat miracolul.
A fost, au scris mulți și au cuvântat, în dezbaterile care au urmat, și mai mulți, un eveniment pentru cartea de istorie. Dacă ar fi doar atât, ar fi groaznic. Lăsați istoria în pace. Ea-și selectează, în timp, evenimentele și le rânduiește. Probabil și acesta, prin semnificații, prin reînnodarea legăturii rupte cu România veche, cu țara și civilizația pierdute, își va găsi loc în cartea de istorie. Dar evenimentele istorice, de la marile lamicile războaie, de la suirile lacoborârile de voievozi, nu se petrec în numele posibilei consemnări în hrisoave, ci pentru că așa le-a fost sorocit să fie. Ștefan nu s-a bătut cu turcii fiindcă ținea morțișsă-i afle urmașii vitejia, ci pentru că acei vrăjmași au venit peste țarinile și neamul lui. Dacă reluarea, pentru o secundă, o singură secundă istorică, a legăturilor noastre cu noi înșine, cei uitați (tot de noi înșine), dacă regăsirea noastră sub sceptrul regal ca țară educată, civilizată, demnă, va avea viața unei efemeride va fi trist. Chiar tragic.
Ei și ce mare brânză! – zice un culițătărâță, un neghiniță, din spița care-a proliferat abundent în anii prăpăditei noastre democrații. A vorbit un moș, ex-rege și io să fiu obligat să-mi scot mâna din buzunar și deștul din nas? La banii mei mă scarpin și în cur pe scenă dacă am chef! A făcut-o. Dar degeaba. Murdărirea nu i-a ieșit. Dacă așcrede că ar avea vreun efect asupră-i, i-așsugera să recitească un poem, pe care-l știe orice țânc, al lui Mihai Eminescu despre înfruntarea dintre Mircea cel Bătrân și Baiazid. Îngâmfatul otoman îi zice Domnului român, privindu-l cu dispreț, moșneag. ”… moșneagul ce privești/ Nu e om de rând, el este domnul Țării Românești!” – replică demn, pe cât de simplu, pe atât de strivitor, prin versul poetului național, voievodul.
Evenimentul petrecut acum câteva zile, când tragicul nostru Rege, tragic ca și poporul lui, s-a adresat națiunii, din aula Parlamentului, după mai bine de 60 de ani, are o semnificație mai adâncă, mult mai adâncă decât o lasă vederii aparențele. Ultimul nostru voievod, conducător al armatei române în cel mai mare război al veacurilor, simplu „după vorbă, după port”, ca și marii lui înaintași, vertical la 90 de ani, ne-a reamintit cine suntem. Ne-a reamintit că nu suntem – Dumnezeule, unde am ajuns! – scursura Europei, cerșetorii și nespălații lumii, ci un popor cu o veche civilizație, cu nimic inferior celor care azi își îngăduie să ne batjocorească în insalubre parodii pariziene. Suntem datori copiilor noștri, de la care am luat cu împrumut România, să le-o înapoiem măreață, frumoasă, mândră de forța și tradițiile ei.
Da, ar fi trist ca evenimentul de acum câteva zile, care a arătat Europei o țară cu clădiri vechi, cu o arhitectură splendidă, cu concerte simfonice de ținută, cu o lume elegantă și educată, să fie înghesuit doar între copertelecărții de istorie. Ar fi trist. Ar fi tragic. Ar fi păcat. Convingerea mea este că România, în distileria de seve a uriașului său trunchi, a oprit esențele și se va nutri din ele. Nu doar mâine, ci mai ales acum, când are nevoie mai mult ca oricând de sângele încrederii în sine.
