Un elefant în sufragerie

Ce-i rămâne Franței de făcut după acest adevărat 11 septembrie parizian? Prima grijă, desigur, întărirea măsurilor de protecție anti-tero. Ușor de spus, greu de înfăptuit și cu îndoielnice rezultate imediate. Vrând-nevrând, experiența israeliană, care și-a pregătit conducători de echipe anti-tero începând încă din 1987, devine Cursul scurt de prevenire a atentatelor și anihilare a teroriștilor. Americanii și europenii au parte de un atentat odată la nu știu câți ani – israelienii, chiar de mai multe ori pe zi. Va decide Franța să adopte măsurile draconice din Israel? Greu de crezut. Citeam ziarele la Tel Aviv când s-a întâmplat nenorocirea din Franța. Și ce citeam? Știri dacă nu banal-cotidiene, oricum, deloc considerate „bombă”. Iată: „Un terorist arab înarmat cu un cuțit s-a apropiat de punctul de control de la Hakisok strigând Alah Akbar (…) Agenții de pază au deschis focul și l-au împușcat.” În aceeași pagină: a fost ucis un terorist „ce încerca să înjunghie un tânăr israelian.” Mai departe: „Doi teroriști palestinieni au fost lichidați de forțele de securitate după un atac cu cuțitul.” Titlu într-altă gazetă: „Majoritatea evreilor israelieni susțin uciderea teroriștilor pe loc: 33% acceptă deplin, 19,7% moderat” – nu prea pricep cum vine cu lichidarea moderată; probabil, e vorba de-o acceptare nuanțată: „regret, dar altfel nu se poate”. Și, probabil, chiar nu se poate! Nu-i foarte comod să trăiești în Israel și din pricina eternei amenințări teroriste, dar și ca urmare a riguroaselor măsuri de prevenire. Am rugat un prieten să mă ia de la tren în gara Haifa. Mi-a explicat că nu-i ca la noi, să te duci să-l aștepți pe Costică la sosirea personalului de Cisnădie. Ajunge pe peron doar cine are bilet la trenul respectiv și după sumedenie de controale, inclusiv cu trecerea prin poarta detectoare de metale și scanarea bagajelor. Intri într-o grădină publică doar după ce ți se controlează geanta, să n-ascundă grenade. Zidul Plângerii nu-l mai poți atinge, ca altădată: au acces privilegiat ultrareligioșii, turiștii fotografiază de departe. La obiectivele de interes istorico-religios ai acces după trecerea prin filtre peste filtre, unde oficiază fetișcane frumușele, zâmbitoare și bine… înarmate. Ca să ajungi la aeroport, treci prin nu știu câte puncte de control; întrebarea la mai toate este dacă te-a rugat cineva să duci vreun pachet cu zborul respectiv, dacă ți-ai făcut singur bagajele, dacă n-ai lăsat cumva geamantanul fără supraveghere… Cu toate astea, în stradă nu se simte tensiune, viața orașului pare a fi rămas în cursul ei firesc din totdeauna – ceea ce înseamnă că măsurile de siguranță sunt mai profunde, controalele „la vedere” fiind doar vârful icebergului. Domeniu în care Israelul are sistemul consolidat; Franța va trebui s-o ia de la capăt, iar eventualitatea scanării poșetei la ușa Operei nu prea cred că va stârni entuziasme la Paris. Chestiunea în sine este mult mai complicată decât pararea unui eventual atentat sau atentate, ea ține de o anume mentalitate, care, după 11 septembrie, a suferit profunde modificări în USA, dar în Europa, dincolo de vuietul mediatic, a avut ecou instituțional șters și vătuit. Expertul anti-terorism israelian Jonathan Fine, care a conferențiat și în România, a prezis: „Europa este doar la începutul confruntării cu violența terorismului islamic radical.” O primă confirmare a venit din Franța, din nou anticipată de Fine: „E o discuție teoretică, dar îmi pare rău s-o spun că ar fi nevoie de un 11 septembrie în Europa.” Ceea ce, iată, s-a întâmplat. Viziunea lui Fine: „Voi, în Europa, aveți un elefant imens în mijlocul sufrageriei și toată lumea se uită în altă parte”. Ce vrea să sugereze expertul israelian? Adoptarea unor măsuri de protecție și legi mai restrictive – democrația trebuie să împace și una și alta. „Avem voie, ca democrați, să ne apărăm în fața celor ce vor să ne distrugă.” Nu puțini sunt cei care tratează trista experiență pariziană cu un „așa le trebuie francezilor!” Nu-s foarte departe de adevăr, fiindcă excesiva permisivitate, conjugată cu lipsa de reacție la predicțiile îngrijorătoare de ordin social-politic și demografic, prompt speculate de alogeni, erau de așteptat să acționeze contraproductiv, până la violența extremă. Cine poate ști câte mii de militanți islamiști au adus în Europa valurile migraționiste necontrolate, întărind astfel un front nevăzut dispus la orice, inclusiv la auto-sacrificiu? Iar Europa nu mai are un elefant în sufragerie, ci ditamai turma. „Amenințarea teroristă – mai spunea Fine cu destulă vreme în urmă – nu se mai află la granițele Europei, ci chiar în sânul ei”.
Și se cuvine luată în serios până nu-i prea târziu!