O tânără jurnalistă, întâlnită (culmea!) la Biblioteca Academiei, observa că ar fi fost interesant să știm, dintr-un ziar sau de la un post TV, cine sunt autorii Raportului de monitorizare, dar mai ales cum s-au documentat în vederea redactării.
Într-adevăr, dacă presa din România ar fi fost și altceva decât un soi de Monitor Oficial al Puterii, ar fi trebuit să dea peste cap pentru a afla amănunte despre autorii documentului.
Din două motive:
1) Autorii Documentului primit de elita politică din România ca un text coborât din cer cu hârzobul nu pot rămâne în anonimatul așezământului de la Bruxelles.
2) Ne-am fi dat și noi seama de mecanismul prin care s-a ajuns la redactarea unui Document care face să te crucești prin osanalele înălțate DIICOT și DNA.
Încântat de observația tinerei jurnaliste, n-am scăpat prilejul să nu-l întreb, în emisiunea Zig-Zag cu Ion Cristoiu, de pe Antena 3, pe ministrul Justiției, Cătălin Predoiu, asupra celor două chestiuni: a celor care redactaseră Raportul și a mecanismului de plăsmuire.
Am aflat astfel că e vorba de deplasarea în România a unei echipe de zece experți independenți, aleși de Comisarul pentru Justiție din mai multe țări ale Uniunii.
Politician până la ultimul rid, domnul ministru a pariat public pe competența acestor experți.
Se înțelegea că experții au fost și obiectivi.
Având în vedere că domniile lor au fost aleși de sinistrul comisar Franco Fratini, cicisbeul Monicăi Macovei, asupra obiectivității noi continuăm să avem unele îndoieli.
Nu unele, ci toate îndoielile le exprimăm față de competența lor în materie de Justiție dâmbovițeană.
Potrivit lui Cătălin Predoiu, membrii echipei sunt experți în Justiție din țările lor.
Numai că între Justiția din țările lor (Occidentale, adică) și Justiția din România e o prăpastie.
O prăpastie ivită dintr-o slăbiciune:
E vorba de fixarea Justiției ca un teritoriu în sine, rupt de întreaga societate românească postdecembristă.
Năravul poate fi întâlnit, în splendoarea efectelor sale, și în abordarea altor domenii importante: învățământul, de exemplu.
Justiția, ca și Învățământul, de altfel, nu există în sine, asemenea unei insule pierdute în ocean.
Mările și decăderile ei sunt într-un fel și măririle și decăderile societății autohtone, în ansamblu.
Nu poate fi realizată astfel o analiză corectă și eficientă a Justiției fără a ține cont că e vorba de Justiția din România și nu de cea din Belgia sau Germania.
Tipii cu mânecuțe de la Bruxelles, pe lângă ipostaza lor mizeră de oameni ai fascistului Fratini, au trecut cu vederea faptul că există slăbiciuni ale Justiției românești ivite din specificul evoluției noastre postdecembriste.
Raportul de monitorizare, copie de doi lei a intervențiilor de pe malurile Dîmboviței ale unor personaje care i-au ținut Monicăi Macovei ciorapii, să nu-i cadă, se năpustește asupra prevederilor constituționale menite a contracara folosirea procurorilor pentru hărțuirea de către Putere a adversarilor săi politici.
În țările lor, așa ceva nu există.
În România e însă deja o tradiție.
