Așa cum, după război, mulți viteji s-arată, după cutremurul din seara de sâmbătă s-au arătat mulți dătători cu părerea. Textele vorbite sau iscălite de aceștia au stat, din nefericire, sub semnul unei grave slăbiciuni a presei noastre din ultimul timp: prioritatea absolută acordată luării de poziție în defavoarea analizei reci a întâmplării pentru a extrage din ea concluzii și soluții. Drept urmare, presa de la începutul săptămânii a dat în clocot de indignări, lamentări, smiorcăieli și rânjete ironice față de prestația unor instituții.
Această abordare nu m-a surprins. Am întâlnit-o de zeci de ori până acum în cazul unor evenimente tratate la modul isteric de către jurnale și televiziuni. Isteria mediatică – după cum am poreclit-o noi – conține nu numai celebrele transmisii în direct gâfâinde, cu sufletul la gură, dar și comentariile scrise sau vorbite care dau curs unei emoții de moment.
S-au lansat binecunoscutele acuzații la adresa televiziunilor – a celor de știri, îndeosebi – dispuse să facă orice de dragul ratingului. S-au exprimat indignări față de incapacitatea sistemului de telefonie mobilă de a suporta supraîncărcarea cu convorbiri. Au apărut și au crescut lamentările în legătură cu incapacitatea autorităților de a comunica rapid cu populația și, mai ales, în legătură cu eterna surprindere a statului de către evenimente neprevăzute.
După opinia noastră, acest cutremur a fost într-un fel benefic pentru autorități, pentru instituții și pentru români.
În alte părți se plătesc bani grei pentru a simula o catastrofă naturală în vederea punerii la punct a strategiilor de intervenție. Deși de mică intensitate, normal, cum i-a zis, în chip memorabil, domnul Gheorghe Mărmureanu, cutremurul a fost suficient de puternic pentru a fi considerat o simulare perfectă a unui cutremur fără să ne coste nimic.
În consecință, mult mai nimerit ar fi fost dacă, în loc de luări de poziție, s-ar fi purces la o radiografie a principalelor concluzii ce se pot trage din experiența cutremurului.
Într-o societate așezată după această încercare, s-ar fi organizat, în ziare și la televiziuni, ample dezbateri cu participarea specialiștilor, pentru a vedea ce s-ar putea întreprinde pentru ca slăbiciunile sesizate cu acest prilej să nu se mai repete. La rândul lor, autoritățile s-ar fi aplecat asupra reacțiilor diferitelor instituții pentru a avansa propuneri de măsuri urgent implementate.
Nimic din toate acestea nu s-au întâmplat. Emisiunile tv au continuat să speculeze senzaționalul ieftin, trăncănind despre posibilitatea unui nou cutremur. Autoritățile au luat poziție față de slăbiciunile constatate, au ordonat anchete, dar n-au anunțat nici o măsură serioasă.
Sunt însă sigur că acest cutremur de treabă, ca să-i zicem așa, care a adus o notă de senzațional în viața banală a multor români, se va supune și el blestematei legități a isteriei românești. O dată trecută emoția, opinia publică uită întâmplarea mai mult sau mai puțin tragică și, veselă, nepăsătoare, se năpustește asupra unui nou eveniment, trăit și acesta la modul isteric.
Cât despre măsurile vizând un nou cutremur, nimeni nu se gândește la ele.
Pentru că românul trăiește doar în prezent.
Și cu fatalismul său țărănesc socotește că lui nu i se poate întâmpla nimic rău.
