Când întrebam retoric pe unde o mai umbla Aurică Țicleanu, nu credeam că-l voi auzi atât de repede la microfonul de comentator. Speranța că este vorba despre un contract mi-a fost spulberată în zilele următoare de editorialul lui Buzărin. Țicleanu este antrenor prin țările arabe și a fost reperat în vacanță prin țară. De aici și până la propunerea lui Grădinescu de a-l acompania în comentariul primului meci oficial al sezonului n-a fost decât un pas. Un pas înainte. Nu cred că a existat, de la debutul conceptului dual, un cuplu de comentatori care să se completeze mai fericit (iertați gradul de comparație… nefericit!) decât Grădinescu-Țicleanu. Chiar când emit păreri contrare, o fac parcă pentru a se completa. Înțelegerea jocului la nivel teoretic (sau psihologic) este desăvârșită de suprapunerea cu aspecte nebănuite celor care nu vin din iarbă. De fapt, pentru a spune totul până la capăt, sunt destui cei care vin din iarbă, dar care nu sunt ajutați de un intelect superior care să le permită intimitatea cu fenomenul. Aurică Țicleanu face parte dintre ceilalți, puțini aleși.
Exemple. Dacă Grădinescu redă ceea ce vedem cu toții, că Szekely greșește pasa, Țicleanu vine și spune că e vorba de nesincronizare, că acel culoar ar fi putut fi exploatat dacă Surdu ar fi avut răgazul să se rodeze în echipă cu Szekely. Dacă Grădinescu crede că ar trebui evitate faulturile la 30-40 de metri, potențial periculoase prin aruncarea mingii în careu, Țicleanu dezvăluie că uneori e necesară întreruperea de posesie a adversarului care te poate altfel măcina și înghesui în treimea proprie. În traducere, îți asumi riscul unei centrări, dar având statistica aliat, care relevă faptul că în majoritatea fazelor de acest gen posesia se schimbă. Dar nici unul dintre cei doi nu impune ca absolut partea sa de adevăr relativ. Câtă deosebire între contrele lui Grădinescu cu filistinul Enăchescu sau mai ales cu căposul Ioan Viorel!
Iar senzația de altceva, dată de ansamblul comentariului, devine certitudine când este completată cu latinescul „captatio benevolentiae”, emis de Grădinescu și referitor la gestul lui Goian de a strânge mâna arbitrului care tocmai îl avertizase.
Despre antiteza cumplită cu comentariile postpartidă, data viitoare. Numai mâine nu-i miercuri!
