Mi-am luat o nouă mașină. Deși “nouă” se potrivește cu ea ca nuca în perete. Mi-am luat altă mașină – e mult mai potrivit. Ies cu ea din drumul național care merge de la Târgu Neamț la Poiana Largului, în drumul care merge spre Sihăstria. Chiar în acea intersecție găsesc trei autostopiști. Deși nu mi se deschid portierele și am o problemă cu direcția, mă hotărăsc să îi iau – sunt vreo zece kilometri care se fac cu viteza a doua.
Copilul neascultător
Sunt doi adulți, o femeie și un bărbat, și un copil de șase – șapte ani. Copilul mă întreabă dacă poate să stea în față. “Dacă te lasă părinții tăi, da”, îi răspund. Bărbatul îmi spune că nu e tatăl lui. La o privire mai atentă, văd că are barbă și plete de monah. Femeia încearcă să își pună bagajele în portbagajul meu plin, care, pe deasupra, nici nu se deschide. O mare tevatură. Îi explic că îi voi pune bagajele tot în spate. Brusc, monahul se revoltă: “Să stea copilul cu mama lui!” Și îl apucă pe copil, care se instalase confortabil în față, îl scoate din mașină și se așează în locul lui. Copilul se supără și începe să plângă. Nu mai vrea să urce în mașină. Eu caut să-l împac. Monahul se dă jos din mașină, îl ia pe sus și îl azvârle pe bancheta din spate, zicând: “N-avem timp să stăm!”, dar copilul țâșnește din mașină glonț și devine și mai căpos. Eu îl rog pe monah să se mute în spate și îi promit copilului un covrig. Nu vrea și nu vrea, așa că femeia renunță. Va lua altă ocazie.
Pe drum, monahul caută să se justifice: copilul era neascultător – “și cum va fi când va fi mare, dacă acum e așa…”
Eu îi întâmpin justificarea cu răceală: “Nu ați avut copii”, îi spun. “Eu am o fetiță de șapte ani. Altfel trebuie să ne purtăm cu copiii.”
Cumva, în mintea mea, eu l-am judecat pe acest monah. A doua justificare a lui, că a avut o copilărie grea înainte de mănăstire, mă lasă și ea rece.
Minciuna și supărarea
În apropiere de Mănăstirea Secu, alte două persoane se urcă lângă monah. Când să pornesc, ușa din stânga spate, singura utilă pe spate, e deschisă. “E închisă”, îmi spune monahul, “puteți pleca”. Apoi își dă seama de eroare: “A, mă iertați, era deschisă.” “Pentru ce să vă iert?”, întreb eu care încă rumeg supărarea de pe urma poveștii cu copilul. “Pentru că v-am indus în eroare. Dar dumneavoastră nu v-ați supărat pe mine, nu?” “Stați liniștit.” Dar aceste vorbe sunt o minciună. Pe acest monah eu, nemernicul, deja l-am judecat.
Mă întorc de la Sihăstria și răsuflu ușurat. Femeia și copilul nu mai sunt în drum, semn că i-a luat cineva.
La câteva zeci de metri mai încolo, în drumul național, culeg de pe margine o femeie care pare destul de necăjită. Va merge cu mine până la intrarea în Târgul Neamț. Pe drum mă înnebunește cu toate problemele ei: unei fetițe a ei îi curge sânge din nas (i s-a întâmplat și fetiței mele într-o perioadă, e un efect al creșterii rapide, parcă), nu are bani de lemne, va prăși pe la oameni prin sat și tot așa. Nu se oprește din ale ei, oricât aș încerca eu să schimb subiectul.
“Domnu’, stați să vă spun ceva!”
Opresc înainte de intrarea în Târgul Neamț, pentru că femeia o va apuca spre Piatra. Refuz banii femeii și scot banii mei din buzunar, pregătindu-mă să-i dau eu niște bani. De peste drum răzbate un strigăt disperat: “Domnu’! Domnu’!” și un copil se repede spre mașina mea. “Un țigan”, zice femeia care așteaptă să îi dau bani. Copilul e deja la fereastra mea. “Domnu’, stați să vă spun ceva!” Nu știu ce și cum să le dau. Când îmi scosesem banii eram hotărât să-i dau femeii 15 lei, dar acum, văzându-l pe copil, i-aș da lui 5 și femeii 10. Dar parcă acest copil e prea agasant, prea agresiv. Îi dau femeii 15 lei și copilului un leu, după care închid fereastra. Copilul devine și mai disperat: “Domnu’, stați să vă spun…!” și se repede, ocolind mașina, la portiera pe care tocmai coborâse femeia. “Sunt grăbit”, îi spun, “lasă-mă să plec… Doar ți-am dat bani. “ Dar el se apucă de portiera mea, pe care o ține deschisă, și mai disperat: “Domnu’! Domnu’! Stați să vă spun…” Dar eu, după ce mi-a făcut femeia care tocmai a coborât, nu mai pot să ascult pe cineva văitându-se. Mă cuprind niște nervi cumpliți și încep să răcnesc: “Tâmpitule! Măgarule! Idiotule! Închide odată ușa aia, că mă grăbesc!” Speriat, copilul împinge portiera, pe care eu o apuc și o trântesc. Apoi demarez în trombă.
Dar după câteva sute de metri încep să mă gândesc… Copilul acela stătea acolo, în frig, așteptând o ocazie, cu o pungă cu o pâine feliată în mână… Mai merg puțin și îmi dau seama: copilul acela care stătea acolo în frig, așteptând să îi dea cineva câțiva bănuți și să ajungă în vreun sătuc dinspre Pipirig, era aproapele meu. Iar eu am călcat porunca iubirii și, în loc să-l ajut, l-am ocărât cum mi-a venit la gură.
La Râșca, mă spovedesc duhovnicului meu și văd totul și mai clar: Dumnezeu mi-a arătat care e măsura mea după ce mi-am judecat aproapele, pe acel monah de la Sihăstria, fără să îi ascult cum se cuvine dezvinovățirea… Eu am căzut până la gât în păcatul în care acel monah abia dacă intrase până la glezne…
Doamne, ai Tu milă de aproapele meu față de care eu n-am avut nici milă, nici iubire, nici înțelegere. Ai milă de acel călugăr pe care nu l-am înțeles și de acel copil pe care nu am vrut să-l ascult. Lucrează în viața lor, dă-le pace și belșug și apără-i de tot răul. Și iartă-l pe ticălosul care a povestit toate acestea, cel atât de grabnic judecător al altora și atât de nemernic în fața Ta.
(Marius IANUȘ)
