Un cer al Sucevei – biserica Învierea lui Hristos

Știați că… biserica Sfânta Înviere din orașul nostru, Suceava, este ctitoria doamnei Elena Rareș, soția lui Petru Rareș? Am intrat zilele trecute pe la biserica „Învierii”, cum o numim noi, și m-am închinat. Am trecut și trec adesea pe lângă ea, cu mașina sau pe jos. Mi-au atras întotdeauna atenția clopotnița, construită într-un stil neobișnuit pe la noi, și Icoana Învierii, de deasupra intrării. Am intrat să-mi completez puțin necesarul de „calorii” duhovnicești, adică să fac o rugăciune și să văd ce cărți mai sunt pe la pangar. Sufletul are și el mulțimea lui de taine.
Suceava secolului al XVI-lea
Una din ele este aceea că și el trebuie hrănit. Un spirit, pentru a rămâne viu, trebuie alimentat. Spunea cineva că rugăciunile de dimineață sunt pentru suflet ceea ce este micul dejun pentru trup. Rugăciunile de seară, la fel, sunt cina sufletului. Despre sărbători ce să mai zicem? A fi la biserică duminica și în zilele de sărbătoare înseamnă a fi prezenți la ospăț. Dar să lăsăm puțin aceste reflecții și să mă apropii puțin de gândul ce s-a trezit în mine în această biserică, răsfoind o carte la pangar. O carte cărămizie, cu coperți cartonate:
„Monografia bisericii Învierea Domnului din Suceava”. Am parcurs câteva pagini și am încercat să-mi imaginez Suceava secolului al XVI-lea și pe doamna Elena Rareș, văduvă de câțiva ani, cheltuind și luptând să construiască o biserică în pisania căreia să scrie: „Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, a început acest hram în numele Învierii lui Hristos, l-a făcut și isprăvit Elena, Doamna lui Petru Voievod, fiica lui Ioan despot țar, pentru sufletul domnului Petru voievod și pentru sine, în 1551, luna ianuarie, 15 zile.”
Elena Doamna
Petru Rareș murise în 1546 (3 septembrie), în urma unei boli, după 16 ani de domnie. Domnie grea, cu necazuri, cu războaie și cu trădări. Domnie întreruptă doi ani și jumătate, timp trăit în pribegie și umilință, în Transilvania și la Istanbul. Elena Doamna, femeie cultivată și cu relații puternice, va scrie o scrisoare din cetatea Ciceului, locul lor de refugiu între 1538-1541, sultanului Soliman Magnificul. Această scrisoare va fi hotărâtoare în reabilitarea soțului ei. Cu ajutorul Elenei, va reveni Petru Rareș la tron în 1541 (martie).
Elena Brancovici, fiica țarului Ioan al Serbiei, a fost a doua soție a voievodului. Prima, Maria, murise în 1529 și fusese îngropată la Putna. Cu Elena s-a căsătorit după un an, în 1530. Au avut cinci copii, patru băieți și o fată: Iliaș, Ștefan,
Bogdan, Constatin și Ruxandra, cea din urmă devenind mai târziu soția lui Alexandru Lăpușneanu. Iliaș și Ștefan vor urma la domnie tatălui lor (1546 – 1551, Iliaș; 1551 – 1552, Ștefan). Elena Doamna este, cred, cea mai vrednică soție de domn moldovean.
Ctitorii
Construiește și la Botoșani două biserici: Sfântul Gheorghe (1551) și Uspenia (1552). Termină reparațiile începute de soțul său la mănăstirea Dionisiou din Sfântul Munte Athos, dăruiește mai multe tetraevangheliare, broderii (epitafuri, epitrahile etc.) și alte obiecte de cult, mănăstirilor și bisericilor ei de suflet. Se îngrijește de terminarea construcțiilor de la mănăstirea Probota și a catedralei Cuvioasei Paraschiva de la Roman, de asemenea începute de Petru Rareș. Episcopul Macarie o numește „de Dumnezeu încoronata noastră doamnă”, asemuind-o împărăteselor bizantine de altădată.
La 1606, în Suceava sunt consemnate 24 biserici de zid, în afara celor de lemn (Suceava avea o populație de 15 – 20.000 locuitori). Astăzi mai avem în teritoriul Sucevei zece biserici din cele vechi de piatră: biserica Sfântul Gheorghe – Mirăuți (1386), zidită de Petru I Mușat, Biserica Sfântul Ilie (1488) a lui Ștefan cel Mare, Biserica Sfântul Gheorghe (Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava), ridicată de Bogdan al III-lea și Ștefăniță Vodă (1514-1522), biserica Sfântul Dumitru, construită de Petru Rareș pe temeliile unei biserici mai vechi a lui Ștefan cel Mare (1534-1535), Biserica Adormirii Maicii Domnului, menționată prima dată în anul 1453, ctitorie a boierului Iațco, biserica Sfântul Ierarh Nicolae, ctitorie a boierului Nicoară Prăjescu (1611), biserica Înălțarea Domnului a mănăstirii Teodoreni, a boierului Teodor Movilă (1597), biserica Sfântul Ioan Botezătorul, cunoscută și sub numele de biserica Domnițelor, ridicată de Vasile Lupu, ca paraclis al Curții Domnești (1643) și Paraclisul din ograda Mitropoliei, construit de Anastasie Crimca (astăzi pangarul mănăstirii Sfântul Ioan), (1626).
Străbunii
Putem numi aceste biserici „cerurile Sucevei”. Din aceste biserici au văzut sucevenii sute de ani cerul lui Dumnezeu. În ele și-au pregătit înaintașii noștri nemurirea. Trebuie să le cunoaștem. Sunt ale noastre. Vorbim adesea despre demnitate, dar nu este demnitate dacă nu ne cunoaștem istoria și credința, cele două lucruri care ne ajută să depășim condiția de muritori. Fără credință și fără un trecut istoric, pe ce ne fundamentăm demnitatea? Suntem de nicăieri și ai nimănui. Nu există demnitate fără un suport.
Tragem aer în piept și ne împăunăm cu ce? Cu faptul că ne-am construit o casă sau ne-am cumpărat o mașină? Că am făcut ceva pentru noi? Sunt bune și acestea, dar sunt realizări individuale care duc cu gândul la instinctul de conservare al speciei. Nu au nimic a face cu demnitatea umană. În stadiul acesta, suntem neancorați. Poate o ancoră mică fixată în familie, dar nu rezistă nici aceea, fără credință și fără tradiția cuminte a neamului nostru. Trebuie să ne prindem cu rădăcini adânci în zonele de teren tare din trecutul nostru istoric și în Dumnezeu și astfel nu ne vom clătina.
Vântul poate să îndoaie stejarul oricât ar vrea. Rădăcina stejarului va rămâne însă liniștită. Stejarul este adânc înfipt cu rădăcinile sale în pământ și acest lucru îl scapă de toate vânturile. Dar ce este trecutul? Un loc? Putem privi înapoi cu ochii fizici și să vedem trecutul? Nu putem. Omul, dacă e ceva, e ceva în raport cu ceilalți. Apoi, suntem ceea ce suntem raportat la cei de dinaintea noastră. Noi nu suntem de nicăieri, suspendați. Venim de undeva și suntem legați de niște înaintași și de un spațiu. Spațiul în care au trăit străbunii noștri este prezent în noi. Străbunii noștri sunt prezenți în noi.
Prezentul. Trecutul.
Purtăm ceva din ce a fost, inconștient, în noi. Nu știu în ce formă. Într-o memorie subconștientă. Într-o memorie afectivă. Poate, ca pe o informație, sau o vibrație fină insesizabilă. (Sunt sigur că într-o zi, lucrurile acestea vor fi confirmate și explicate mai bine de știință.)
Ducem cu noi un trecut cu sunete de arme, cu plânset, cu hore, cu frici și cu bucurii. Nu suntem despărțiți de el. Trecutul nu se vede. S-a cernut prin secole. Au rămas amprentele lui. A rămas Ștefan și a rămas Eminescu, Brâncoveanu și Ciprian de la Stupca, Voronețul și Putna. A rămas și această biserică, Învierea lui Hristos, din centrul Sucevei, ridicată de Elena Doamna, „pentru sufletul Domnului Petru Voievod”.
Familia voievodală – Petru Rareș și Elena Doamna – își așteaptă învierea cea de obște în biserica mănăstirii Probota, ctitoria lor. M-a bucurat această carte. Am cumpărat-o și am citit-o. Are informații bune despre locurile noastre, despre orașul nostru. Ne poate ajuta să ne înțelegem mai bine pe noi. O carte care merită atenția. Felicitări autorului, Dumitru Ieremia, celui care a adunat între aceste coperți date și gânduri folositoare tuturor, celor interesați de trecut. Nu putem să înțelegem prezentul și pe noi înșine fără să avem o înțelegere bună a evenimentelor petrecute pe aceste meleaguri.
(IULIAN MARCU, Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni)