Uniunea Europeană importă, azi, un sfert din necesarul lor de gaze naturale exclusiv din Rusia – dar acest sfert nu este decât media statistică, pentru că procentajul diferă de la țară la țară (bunăoară, în cazul României, dependența de gazul rusesc e mult mai mare). Situația durează de ani buni și, deși se mai aud din când în când scrâșnete de măsele politice, măsuri de contracarare a acestei dependențe, la nivel european, nu s-au luat. S-a vorbit despre surse alternative (energia solară, eoliană etc.), despre colaborare la nivel de tehnologie pentru energia atomică ș.a., dar pașii concreți au fost puțini. Până la urmă, tot gazul de la ruși era mai ieftin.
Numai că, de câțiva ani, în efortul său (de înțeles, până la urmă) de repunere a Rusiei pe harta puterilor care contează, președintele Putin a început un joc de forță pe care unii nu se sfiesc să-l numească șantaj energetic. Prețul gazelor pe care Rusia le livează nu este unic, ci el poate fi mai mare sau mai mic, în funcție de relațiile pe care Moscova le are cu o țară-client sau alta. În ultima vreme, o știre a agitat și mai mult mediul celor interesați: pare a fi iminentă înființarea unui cartel al țărilor exportatoare de gaze, din care vor face parte, cel mai probabil, Iran, Algeria, Quatar, Venezuela și Rusia. Pe 9 aprilie, în Quatar, va avea loc un Forum al țărilor cu mari rezerve de gaze naturale (dintre care unele nu exportă încă, precum e cazul Venezuelei) și cu această ocazie s-ar putea anunța oficializarea înțelegerii lor. Ideea n-ar fi nouă. Așa cum există un OPEC al exportatorilor de petrol, de ce nu ar fi și un cartel al exportatorilor de gaze?
Nouă este însă teama Europei – și a Occidentului în general, inclusiv SUA – de oficializarea acestor legături de afaceri. O organizație în care Iranul sau Venezuela – țări ai căror lideri adoptă în mod deliberat un discurs antiamerican – ar putea decide asupra prețului mondial al gazelor desigur că nu e în măsură să liniștească nici Uniunea Europeană și nici NATO. Acum 30 de ani – în 1973 și 1979 –, în urma unei succesiuni de crize politice din zona Golfului, două mari crize petroliere au zguduit Occidentul, cu ecouri până în buzunarul fiecărui posesor de automobil. Spectrul repetării poveștii, cu gaze naturale de această dată, nu e în măsură să lase pe cineva rece.
Prima urgență se prefigurează a fi discutarea unei politici energetice comune a Uniunii Europene. Lipsa ei poate fi – după cum se vede – speculată. Altfel, în măsura în care în curând, din dorința eventualului cartel, prețul gazelor ar crește, foarte multă lume s-ar putea întreba dacă Parlamentul, Consiliul și comisarii de la Bruxelles nu cumva ard gazul de pomană.
