– „Aici e raiul pe pămînt”, spune fierarul din Moldovița
– Tînărul este convins că meșteșugul lui nu va dispărea cît timp gospodarii Bucovinei vor avea cai de potcovit
Pentru mulți dintre tinerii de astăzi pare de necrezut ca unul de vîrsta lor, mai ales dacă e sănătos la minte și la trup, priceput la toate, muncitor din fire și are norocul să găsească ușor de lucru în străinătate, să vrea să se întoarcă într-un sat din nordul României, ca să-și vadă de meseria lui grea și să nu o lase să dispară. Un astfel de bucovinean este Gheorghe Părjeu, care la numai 32 de ani este unul dintre cei mai buni fierari din județul Suceava. În satul Rașca din comuna Moldovița oamenii aproape că nu mai știu cum îl cheamă și îi spun Gheorghe Caoaciu sau Gheorghe Fierarul.
Gheorghe a fost și el pe alte meleaguri, la frații lui, care lucrează în Portugalia. A fost și în Franța, în Italia, în Spania. Ca tot românul harnic și priceput, putea să își găsească ușor de lucru în străinătate, unde munca e la fel de grea ca acasă, dar măcar este plătită mai bine. Tînărul a preferat să vină acasă, la fierăria lui. „Am văzut cu ochii mei că aici e raiul pe pămînt. Acolo e tot ca deșertul, uscat, străin. Cel mai bine e acasă, dacă știi meserie te descurci între ai tăi cel mai bine. După concepția mea, aici e rai și nu aș pleca de aici, orice mi-ar promite dincolo”, mărturisește tînărul.
Despre meserie, tînărul fierar spune că s-a transmis în familia lui din tată în fiu. „Am meseria asta din moși-strămoși. Tata a fost fierar, bunicul fierar, moșul meu fierar, am nepotul de 15 ani, Alexandru Șecman, care mă ajută și el și învață, mai am un frate mai în vale care tot fierar este. În comună la noi sîntem trei meseriași cu experiență, fiecare are clienții lui”, ne spune fierarul. De altfel, el este foarte sigur că meșteșugul lui nu prea are cum să dispară. „Eu zic că nu va dispărea niciodată, că n-are cum. În primul rînd, cît or fi cai, vor avea nevoie de potcoave. La munte, la noi, omul tot cu calul lucrează mai ușor, poți să îi dai cîte tractoare și mașini vrei și tot cu calul se descurcă mai bine. Apoi, nu dispare pentru că învață meserie cei tineri. Eu am un băiat de zece ani și, cînd intru la lucru la fierărie, mă ajută și deja știe cum se procedează, numai că nu are el acum destulă putere să facă tot ce fac eu. La zece ani, face cîte figuri din fier deja și nu îl las prea mult doar ca să nu se lovească, pentru că încă e copil firav. El și alți copii vor duce meseria în continuare”.
„Dacă te apuci de o treabă, apoi trebuie să o faci pînă la capăt bine”
Ca fierar la țară, cel mai des i se cere să se ocupe de potcovit caii de muncă ai gospodarilor. „Cărbunii cu care încălzim fierul trebuie să fie din fag, făcuți în anume fel, ca să dea o anume căldură. Pe urmă, o bucată de fier de potcovită se încălzește, se bate cu ciocanul, se îndoaie pe o matriță. Potcoava o pun tot eu, stăpînul doar ține piciorul calului. Dacă te apuci de o treabă, apoi trebuie să o faci pînă la capăt bine. Eu răspund de lucrare, calul nu are voie să șchiopăteze. Trebuie curățată copita, trebuie arsă un pic, trebuie bine fixate potcoavele”, povestește sfătos fierarul.
Deși se spune că în agricultură și cărăușie nu sînt caii ca mașinile, grijile proprietarilor sînt la fel de multe. De pildă, nu au de schimbat cauciucuri în funcție de anotimp, dar potcoavele bidiviului sînt și ele de două feluri, de vară și de iarnă… „Pe potcoavele de iarnă bine făcute trebuie să nu se prindă zăpada. Mai ales pentru potcoave de iarnă folosim matrița de care am spus. Acelea sînt cu filet și cu ștoluri, iar cele de vară se sudează sau se îndoaie”. Așa că, indiferent de anotimp, fierarii din Moldovița nu duc lipsă de clienți. Prețul potcovitului diferă și el după sezon. Cel de iarnă înseamnă cam 600 de mii de lei vechi pentru patru potcoave, cel de vară e mai ieftin, dar prețul se face și după client. „Sînt mulți cai și uneori nu dovedim cu munca pentru cîte cereri avem. Într-o zi, cam trei cai poți potcovi. Aici depinde ce fel de potcovit faci, dacă ai de pus potcoave noi faci numai pentru doi, dacă ai doar de prefăcut, adică de dat jos potcoavele vechi și de aranjat, faci lucrări și pentru patru. Depinde de caz”.
– „La fierărie tot secretul e puterea și iscusința”
Nu e lucru ușor ce face un fierar. Printre alte instrumente din fierărie, un fel de burduf din piele enorm, cu mînere acționate cu o pîrghie, este considerat piesa de rezistență. „E un foi, folosește la suflat aerul acolo, în cărbuni, ca să se încălzească fierul. Nu l-am făcut eu, ci un meșter bătrîn de la noi, care acum are vreo 90 de ani. El confecționa așa ceva. Eu folosesc de mult timp foiul, că e făcut bine, e rezistent… În comună, mai precis la moșul meu, este și un foi de peste 100 de ani, pe care îl folosește încă. După modelul aceluia, s-a făcut ăsta, pe care îl am eu”, spune cu mîndrie meșterul.
Pentru că e bun meseriaș și pentru că are destui clienți, fierarul spune că meseria lui încă rentează. Gheorghe crede că oricine are dragoste de muncă ar putea să învețe meseria lui. Chiar se declară dispus să învețe meserie pe eventualii ucenici care l-ar contacta în acest scop. „Îi învăț meserie, cum nu… Dacă omului îi place și vrea să facă asta, nu pot să îi spun decît Doamne ajută! Nu am secrete de ascuns, nu țin pentru mine nimic. La fierărie tot secretul e puterea și iscusința”.
La fierăria lui Gheorghe, Occidentul este doar o amintire de departe, un subiect de povestit cu clienții care ar vrea să afle cum se trăiește prin alte părți ale lumii, atît de lăudate peste tot. Certitudinea zilei de mîine este alta. Focul arde, de dimineață pînă seara, iarnă sau vară, iar sunetul de ciocan căzînd iute pe nicovală a devenit un fel de cîntec vesel al locului, care se aude necontenit.
