Un bețiv celebru a dat lovitura de grație comunismului

Confesiunile publicistului, scriitorului și bibliografului IOAN PÎNZAR
Eu am devenit membru PCR în anul 1971. Am semnat o cerere adresată organizației de bază, fiind în deplinătatea facultăților mintale și nesilit de nimeni, după cum se spunea în unele acte juridice. Altfel nu aș fi putut fi angajat în presa de partid. Era clar ca bună-ziua. Puteam să mai refuz intrarea în partid, să o mai amân, dar și mie mi s-ar fi refuzat, atunci, nu numai transferul la „Zori noi“, dar și un post în Cultură. Bibliotecari erau mulți, iar condiția de a fi membri de partid nu era obligatorie pentru ei. Însă eu, împreună cu cei aproximativ 4 milioane de membri PCR câți eram prin 1987, am depus și semnat un jurământ de credință față de partid și de secretarul său general. Am jurat (vom vedea cum) să-mi dau viața pentru cauza socialismului și pentru secretarul general. Ședința BOB respectivă a fost oficiată solemn, ca o slujbă la Mitropolie, de secretarul de atunci, regretatul Ilarie Curechianu, un om cu care m-am înțeles excepțional, în orice ocazie. Noi, membrii de partid, aflați în poziție de drepți, în picioare, a trebuit să repetăm jurământul citit de secretar. Nu toți repetau frazele, evident. De bucurie, poate că mulți erau un pic cam euforici. Dar, oricum, era un murmur de glasuri care au făcut ca prima parte să se încheie solemn și să se treacă la semnarea documentului de către fiecare membru, un text scris pe mai mult de jumătate de pagină, păstrat în arhivele PCR. Documentul este edificator pentru acei ani. Cine a mai onorat în 1989 acel jurământ? Nimeni, se pare. Când s-a terminat ședința, toți au cam uitat de el. Era de un formalism uluitor. În fond, pe atunci se semna orice cerea partidul. „Ce, ne doare mâna”? vorba cuiva. Fără Mihail Gorbaciov, noi am fi avut și astăzi regim comunist. Contracandidatul lui la funcția de secretar general era Victor Grișin, un fel de Brejnev, dar chiar mai dur. Un rol în alegerea lui Gorbaciov l-a avut bătrânul bielorus Andrei Gromîko, care le-a spus celor din vestitul birou politic al PCUS că sub aparenta blândețe a lui Gorbaciov se ascunde o voință și o intransigență de fier. Dacă cei 11 bătrâni politruci de la Kremlin ar fi bănuit că alegerea lui Mihai Gorbaciov va duce la destrămarea URSS și la pieirea comunismului, l-ar fi exclus pe loc din partid și l-ar fi trimis funcționar în fundul Siberiei. Omul nr. 1 al secolului al XX-lea n-a dorit, însă, abolirea comunismului și destrămarea URSS, dar a declanșat un proces, prin Perestroika și Glasnost, proces care a dus, în final, la prăbușirea URSS și a comunismului în Europa. Pe atunci, URSS era în culmea puterii militare. Avea o forță militară egală cu cea a restului lumii la un loc. Cu Victor Grișin, care ar mai fi trăit 10 ani și mai bine, eram comuniști sută la sută, l-am fi înmormântat pe Ceaușescu la mausoleul din Parcul Libertății de atunci și am fi ales, apoi, un alt secretar general al PCR. Orice altă inițiativă locală ne-ar fi atras prezența Armatei Roșii. Căderea comunismului absurd și muribund din punct de vedere economic și social a fost o minune. Ar mai fi putut trăi, poate, cu unele reforme de tip chinezesc, încă sute de ani. Dar un om, un singur om, a schimbat totul. Un om uitat acum de toți. Lovitura de grație i-a dat-o comunismului un bețiv celebru, Elțin. Un rus din Siberia. Bețivii au făcut multe pe lumea asta. Multe lucruri bune. Richard Burton, un mare artist, un mare bețiv, a făcut filme numai de Oscar, deși, spre rușinea Academiei Americane de Film, nu i s-a dat niciunul. Noaptea iguanei este o supercapodoperă. Singurul film pe care l-a făcut în întregime beat fiind a fost Antoniu și Cleopatra. Cerea și rolul parcă puțină băutură, adică vin, dar Burton bea numai vodcă. Prietenul lui la fel de celebru, Peter O’Toole s-a lăsat de vodcă la timp, trăiește încă, a făcut și face filme mari, dar tot nu a primit nici un Oscar. Nici n-are nevoie de el. Și Richard Nixon a fost bețiv. Și a fost un mare om de stat, pentru mine cel mai simpatic președinte al SUA, după Kennedy, eternul lui adversar politic.
Președintele Ceaușescu sprijinea activ toate mișcările de eliberare națională de pe planetă. „Partidul e-n toate / în cele ce sunt / și-n cele ce mâine / vor râde la soare“, iată o mică adunătură de lozinci semnată de un poet ieșean, George Lesnea, care l-a tradus magistral pe Esenin. Oare de ce cânta George Lesnea partidul? El venea din capitalism și era destul de matur, ca să nu spun bătrân. Tinerii, cel puțin, voiau să se afirme și nu ezitau să cânte patria și partidul. Până și Nichita Stănescu a cântat patria și partidul. Nu cred să existe poeți din perioada comunistă care să nu fi cântat patria și partidul. Acum dacă le spui asta, se supără. În fond, nu e nici o tragedie dacă poeții iubeau patria și partidul. Noi, în ședințele de partid, nu iubeam patria și partidul?
(Rubrică îngrijită de Angela Furtună)