Încheiem un an pe care mulți dintre noi suntem tentați să-l încadrăm la „bine că s-a dus”. Dar cumva ne întrebăm dacă avem motive să credem că ăsta de vine o fi mai breaz. Fiecare am avea perspective strălucite, însă la scară mondială destinele individuale pot fi aliniate. De-aia ieșim mai bine prin comparație. Cine a văzut scenele de la înmormântarea nord-coreeanului, care ar fi făcut să îngălbenească de invidie orice bocitoare de la noi, nu se poate să nu se fi bucurat că astfel de lucruri se întâmplă acolo, la ei. Deci suntem încă prea bine. S-ar putea ca anul 2011 să fi fost unul bun.
Îl mai știți pe Bănel? Un fotbalist cu etichetă muncitorească. Aproape că-și striga fericirea în interviul recent acordat. Credeți că e mai bun, că nu mai dă centrări în primul adversar sau prin spatele porții? Nu, dar spectatorii și ziariștii de acolo nu le contabilizează. Nici n-ar avea rost. Numai că la națională răbdarea noastră nu se poate întinde pe câteva meciuri, ca a francezilor, nici măcar pe un meci întreg. Pe Bănel, cel de la St. Etienne, nu-l putem avea. A fost de ajuns să se rupă de balamucul de la Steaua, să ajungă într-un mediu normal și iată-l! Acum are încredere, bucurie în suflet, iar asta se simte în realizări. Să ne bucurăm și noi pentru el, că doar a suportat destule și din partea noastră, și din a altora, pentru a ajunge în cele din urmă să se simtă bine în pielea lui. Chiar să fi fost anul 2011 unul bun?!
Noi, pasionații de sport, să ne amintim mai des de Mihăiță Neșu, tot fotbalist și el. Și să-l admirăm. Cu puterea minții, am putea trăi o zi din viața sa. Una singură și ar fi de-ajuns să nu mai privim încruntați la viața noastră. Gândiți-vă, băiatul ăla ar vrea să simtă că îl pișcă țânțarii! Când ne dor oasele sau mușchii de la atâta muncă și efort, suntem binecuvântați. Anul 2011 sigur a fost unul bun.
