Mulțumită torentelor și cantității uriașe de documente care sunt partajate pe internet, am văzut de curând o comedie rusească a regizorului Leonid Gaidai.
„Briliantovaia ruka”, „Brațul de diamante”, e o comedie spumoasă și aparent simplă, „de actor”. Personajul principal, un actor rus care seamănă cu Fernandel, acompaniat de alte două personaje auxiliare, face totul. Dar frumusețea acestei comedii pare să fie dincolo de ce a vrut regizorul să facă.
Suntem în plină înflorire a mitului actorului de comedie care nu râde, dar în această comedie avem un caz mult mai special: actorul principal al comediei se chinuie să schițeze câteva zâmbete firave, iar acestea… pur și simplu… nu îi ies.
În „Briliantovaia ruka” contrastul dintre situație și actorul principal e… uluitor. Pur și simplu, în pofida scenariului și a tuturor celorlalți actori care îl înconjoară, acest Fernandel rus joacă într-o tragedie. De unde să vină drama? Ce motive personale să îi aducă acestui actor atâta tristețe? De ce se simte el mereu ca într-o cușcă? Să fie din cauza faptului că la filmări s-au folosit diamante autentice? O fascinație bolnavă a unui om din comunismul cenușiu față de strălucitoarea bogăție la care știa că nu va ajunge niciodată deși, iată, e atât de palpabilă, atât de aproape? Cred că există și acest fond conflictual, dar într-o altă formulă: actorul e supărat parcă pe lipsa de sinceritate și de valori nepieritoare care îl înconjoară.
Amănunte
Dar asta nu e totul. Actorul despre care vorbesc… se simte vânat. Dacă veți urmări filmul cu atenție, concentrându-vă asupra jocului său, veți înțelege limpede această situație. Dar de ce sau de cine se simte vânat?, mă veți întreba. Sunt mai multe elemente în film care îmi configurează răspunsul: de necuratul, de potrivnicul. Regizorul ironizează Credința.
Un alt actor, unul mai superficial și care joacă un rol mai superficial, apare în postura de credincios, și afișează o cruce, deși e evident că și ca rol – acela de hoț – și dincolo de el (actorul e fumător și foarte zâmbăreț, de pildă), nu are nimic a face cu adevărata credință.
Cel care îl caută cu adevărat pe Dumnezeu în filmul despre care vorbesc e acest Fernandel moscovit. Între multe alte amănunte: întors dintr-o croazieră europeană, actorul îi întinde băgăcioasei administratore a blocului în care locuiește o casetă, cu titlul de cadou. Administratora apasă pe butonul acesteia și din ea iese un diavol care o sperie. E greu de descris jocul actorului nostru în această scenă. Parcă se lasă furat de o undă de amuzament în direcția în care îl împinge scenariul, dar, la fel de brusc, îi apare în privire și în trăsăturile feței groaza pentru ceea ce face.
Unii dintre noi nu pot trăi fără Dumnezeu
Cât de ciudat e acest film privit cu atenție! Încă mai ciudat decât cântecul „despre iepurii sălbatici” al actorului acesta. Și cum ne dăm seama din el că în cel mai mic amănunt al acestei vieți putem, cu o privire limpede, să vedem o mulțime de alte lucruri, povești neașteptate, sensuri uluitoare. Pentru mine e evident că actorul principal al „Mâinii cu diamante” se luptă cu demonii și îi vede pe aceștia chiar și în cei care îl înconjoară. Dar în ce măsură scenaristul și regizorul filmului nu au și ei această intuiție, iar această luptă nu e purtată aproape în câmp deschis? Sau în ce măsură acest sub-joc al actorului nostru nu e prevăzut în regie? Sau accentuat la montaj?… pentru că în decursul scenelor apar personaje și atitudini bizare, cumva rupte din film sau cu prea multă legătură cu scenele ulterioare ale acestuia, dar și situații în care cântece, situații sau simple priviri anticipează cum nu se poate mai bine evenimentele ulterioare, pe scurt, momente în care regia pare făcută cu bisturiul, urmate de momente când montajul pare realizat în fum…
Poate va răspunde la aceste întrebări un cinefil mai inteligent decât mine. Eu mă voi mulțumi să trag concluzia că unii dintre noi, fie că sunt călugări ascunși în Muntele Credinței, fie că sunt actori tragici ascunși într-o comedie rusească, nu pot trăi fără Dumnezeu.
(de Marius IANUȘ)
