Un vânător ajuns în pustia schitică a Egiptului a întâlnit câțiva călugări care râdeau de parcă ar fi ascultat o anecdotă. Vânătorul a rămas mai mult decât contrariat. Sfântul Antonie s-a apropiat de el, rugându-l să încordeze arcul pe care-l întrebuința în îndeletnicirea sa. Acesta a făcut ce i s-a cerut, însă sfântul i-a cerut să-l încordeze mai mult și mai mult, până când vânătorul s-a oprit exclamând: „Nu-l pot încorda mai mult, fiindcă se rupe”. „Așa e și la noi”, i-a explicat marele ascet, sugerându-i că firea omenească își are limitele sale. Râsul, implicit umorul, sunt expresia detensionării.
Pilda aceasta înscrisă în Pateric nu este singura menită să binecuvânteze grăuntele de veselie îngăduit și monahilor, există situații în care umorul are rol de medicament administrat împotriva mândriei sau vanității. Însă numai un monah din zilele noastre, ajuns în anii din urmă schimonah, a zis într-o discuție înregistrată și tipărită apoi: „Aș vrea să spun însă că Dumnezeu se arată uneori ca având mult umor. Trebuie să aibă, de vreme ce a suferit să mă nasc și eu” (Celălalt Noica, Mărturii ale monahului Rafail Noica, însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediție îngrijită de pr. Eugen Drăgoi și pr. Ninel Țugui, ediția a treia, București, 2002).
Cuvintele acestea au fost rostite de un vas ales al monahismului nostru – părintele Rafail Noica. În ultima frază reprodusă, smerenia se deghizează în autoironie. La o pagină depărtare de pasajul citat, o afirmație memorabilă cu lapidaritate de aforism: „Ortodoxia este singura realitate a omului… Este în firea omului” (Ibidem, p. 45).
Căutând cuvintele părintelui Rafail, în volumul „Celălalt Noica”, citate inițial, am sfârșit prin a reciti o carte splendidă consacrată Ortodoxiei – frumuseților și adevărurilor sale. A trecut un sfert de secol de la apariția ei, urmată de nu puține reeditări.
Așa cum se știe, născut în România și botezat la naștere ortodox, ajuns în Anglia la mijlocul anilor ’50 (mama sa era englezoaică), viitorul călugăr pravoslavnic a trecut la Protestantism. După aproape un deceniu de rătăcire, tânărul Răzvan Noica a regăsit Ortodoxia până într-acolo, încât a intrat în obștea de la Essex, condusă de starețul Sofronie Saharov (†1993), canonizat în urmă cu câțiva ani. Rătăcirea amintită, crizele de identitate spirituală prin care a trecut și, în cele din urmă, regăsirea Căii, părintele Rafail le socotește purtări de grijă din partea lui Dumnezeu, corelate cu expresii ale umorului divin.
Cred că există și alte situații sau întâmplări din categoria zicalei românești „Dumnezeu nu bate cu bâta”, motiv pentru care voi reda un episod trăit în urmă cu peste 40 de ani de un prieten care, la terminarea facultății, a fost repartizat profesor într-un sat de pe Canalul Sulina, locuit – în proporții egale – de români și lipoveni. Într-una din serile toamnei a coborât de pe puntea vaporului de pasageri un tânăr ziarist de la cotidianul din Tulcea, care a doua zi trebuia să plece la pescuit cu angajații cherhanalei locale, în mai multe bărci, pe un lac din apropiere. Spre surprinderea sa, în dimineața plecării, pescarii au început să își spună rugăciunea însoțită de numeroase închinăciuni, contemplate de gazetar cu superioritatea dezaprobatoare a ateului. Întrucât în ziua aceea pescarii s-au întors la cherhana cu plasele aproape goale, au considerat că aceasta era consecința faptului că ziaristul nu s-a închinat, astfel încât, când să pună piciorul pe ponton, au clătinat barca și acesta a căzut în apă. Cu hainele șiroind, ziaristul s-a dus la responsabilul cherhanalei, spunându-i că el nu se roagă și nici nu se închină, ci combate misticismul… Răspunsul celui aflat în fruntea cherhanalei – un lipovean vorbind cu accent – nu a întârziat: „Da’ tâmpit trebuie să mai fii, tovarășe, ca să nu te rogi, fiindcă și eu combat mestecismul, însă mă rog în fiecare dimineață și seară”.
În scurta sa ședere în satul din Deltă, prietenul meu a ajuns să stea la un pahar de vin cu șeful de post, care i-a mărturisit: „Oamenii de aici, dom’le profesor, sunt liniștiți, harnici și – înainte de toate – cinstiți. Nu s-a pomenit să fure unul de la altul; fură numai de la stat”.
Ieșise la începutul anilor ’60, pe când eram în clasele primare, un cântec pe care l-am apucat și eu, „Partid iubit, părinte bun”, care putea fi auzit des la radio. Într-una din zile, câțiva copii ieșiți de la școală, întâlnind un preot, s-au dus spre el, agățându-se de poalele reverendei și strigând: „Părinte bun! Părinte bun!”
Tot a umor de sorginte divină aromește și următoarea întâmplare, petrecută îndată după ultimul război, când rușii voiau să întoarcă în Basarabia sovietizată numeroși refugiați. Trierea o făceau comisiile prezidate de ofițeri ruși. Oamenii căutau să își justifice cu argumente părăsirea pământului dintre Prut și Nistru, îngroziți că ar putea fi întorși acolo. Vine rândul unui preot în vârstă, cu barbă albă, tratat cu deferență de ofițerul care îl întreabă: „– Părinte, dumneata de ce ai plecat din Basarabia?/ – Domnule maior, eu nu am plecat. Am fugit./ – Și de ce ai fugit, părinte?/ – De comunism./ – Așaaaa!… Atunci rămâi aici, în România; noi nu avem nevoie de fugari!”
În Antichitatea romană s-a spus: Ridendo castigat mores (Râsul îndreaptă moravurile). Apoi, în Evul de Mijloc, un medic francez, pe nume François Rabelais, a intuit valoarea terapeutică a umorului și a început să scrie o suită de istorisiri pe care le citea bolnavilor săi din spital. În felul acesta s-a născut o capodoperă a literaturii universale, Gargantua și Pantagruel. Asta se întâmpla în urmă cu o jumătate de mileniu.
Mai aproape de vremurile noastre, râsul a devenit o formă de rezistență la comunism. Scriitorul Pericle Martinescu spune în jurnalul său că în 9 martie 1953, când la Moscova avea loc înmormântarea lui Stalin, iar la București o mare adunare de doliu, la sfârșitul acesteia din urmă, participanții își șopteau deja prima anecdotă constând într-un dialog purtat de Sfântul Petru cu „marele dispărut”. În aceeași zi, consternați că trebuie să tragă clopotele – povestea Mitropolitul Bartolomeu – la moartea prigonitorului Bisericii, protopopii din Capitală telefonau la Arhiepiscopie, cerând instrucțiuni, la care un episcop-vicar le răspundea sec: „După tipic, după tipic!” Părintele Mitrofan, călugăr cu replici memorabile, aflat în încăpere, a exclamat: „După tipic, după tipic, fiindcă răposatul a fost un mare tipicar”.
În timpul regimului comunist și îndeosebi în perioada cea mai atroce a acestuia – care a coincis cu ultimii ani de viață ai lui Stalin – a existat, între formele de rezistență (armată, economică, spirituală etc.), o „rezistență prin râs”. Cele mai vii expresii ale sale erau versificate, conținând Plugușoare anticomuniste, cronici rimate, dar mai ales epigrame atribuite – chiar după ce acesta fusese întemnițat – lui Păstorel Teodoreanu. Încă din anul 1946, când mai apăreau ziarele Opoziției, a putut fi citită în „Dreptatea” următoarea terțină: „Căpitane, nu fi trist/ Garda merge înainte/ Prin Partidul Comunist”. În același an era dezvelit în Piața Victoriei un monument al ostașului sovietic eliberator, prilej să se ivească un celebru catren transmis pe cale orală: „Mărite erou rus/ Nu te-am înălțat atât de sus/ Fiindcă ai eliberat popoarele/ Ci fiindcă îți put picioarele”. Mai târziu, pe când juca în piesa Pădurea a dramaturgului sovietic Ostrovski, Lucia Sturdza Bulandra a fost ținta următoarei epigrame din partea unui coleg, actorul Ion Manu: „De vezi moartea cu securea/ Pe Bulandra în Pădurea/ Poți să juri, să pui pariu/ C-ai văzut Cadavrul viu”. Iar atunci când un dramaturg de partid, Aurel Baranga, a intrat în braseria Capșa, rebotezată restaurantul București, exclamând: „De astăzi, în Uniunea Sovietică, curentul este gratis!”, s-a auzit, spontană, replica marelui actor Ion Iancovescu: „Dar cu ce preț!”
(Prof. Univ. Dr. Mircea Gelu Buta, Ziarul Lumina)
