Umor, adică, umezeală!

Geaba mă străduiesc să le fac pe toate cu seriozitatea mofluză a vârstei, fiindcă, nu știu cum și de ce, m-am trezit laureat al Premiului național de… umor! Adevărat, într-o companie selectă (Marin Moraru, Oana Pelea, Florin Zamfirescu, Felix Alexa ș.a., sub păstorirea lui Geo Saizescu, cine-tatăl lui Păcală) numai că niciodată nu mi-am propus să scriu ori barem să am musai umor. Care, zice-se, ar fi o „specie literară cu autori pe cale de dispariție” (apud G. Geafir) – asta explicând înregimentarea cu arcanul a hiperserioșilor într-o armată ce luptă tot pe granița râsu’-plânsu’, dar cu alte tipuri de muniție și armament. Drapelul de luptă diferă și nu prea, fiindcă, vorba lui T.S. Eliot, „Umorul este și un mod de a spune ceva serios”.
Ori (Cristopher Fry) „Umorul este un refugiu în fața deznădejdii”. Dacă nu chiar, și mai abrupt formulat, „Umorul este un cocteil de revoltă și disperare” (Moisil). Într-o „țară tristă și plină de umor” (ce formidabilă definiție într-un vers!) dreptul la zâmbet nu ni-l poate tăia nimeni, cu atât mai mult cu cât (dau un ultim citat, de astă dată din scriitorul german Otto Bierbaum, sec. XIX) „Umorul ia naștere în situații de criză, păstrând pe mai departe voia bună și optimismul.” Poate la nemți, că la noi, voia bună și optimismul se află cronic în carantină, rămânând pe poziții dinainte stabilite doar strepezitul haz de necaz. Știți de unde se trage termenul „umor”? Din grecescul… „umezeală”, ceea ce aduce a avertisment că prea mult umor strică și-i chiar primejdios să-i stai în preajmă. Necesarele justificări fiind invocate, încerc să trec la miezul acestei tablete care, deși se vrea cât se poate de serioasă, pariez că va fi trecută în contul premiatelor și prea puțin atestatelor disponibilități umoristice ale autorului.
Navighez pe râul tristeții și în contra curentului: handbalistele noastre ne-au fericit cu medalia de bronz, dar s-au poticnit prea copilărește de pragul semifinalei. Urmare, zic eu, și a catastrofalei evoluții din meciul cu Rusia, care, dincolo de pricinile de tactică generală și de calculele invocate, a demonstrat, simplu, că fără șpriț la motor rămâi de căruță. Sigur că le iubim pe „fetele noastre”, mai ales după ce au bătut Danemarca – asta și din pricină că nu prea mai avem în ce altceva să investim afectiv, sportul românesc cufundându-se ceas de ceas în hăul mediocrității. Cu vechile reflexe de comentator sportiv aș spune că accidentarea lui Vărzaru ne-a scos din cursa pentru medalia de aur. Din acel moment, România n-a mai jucat pe extreme și pe contra-atac, a înghesuit toate acțiunile pe centru și s-a încâlcit în plasele apărărilor adverse. Dar, cel puțin în cazul confruntării cu Rusia, ar mai fi o pricină. Mai profundă și, îndeobște… neinvocabilă. Cine vrea, poate să considere ipoteza noastră neserioasă, încadrând-o la capitolul „umor fără voie”: ar fi vorba despre încărcătura de semnificații a momentului inițial al partidei.
Ați văzut că rusoaicele știau perfect cuvintele imnului național, cântându-le fără greș până în final? Și ați mai văzut că fetele noastre s-au poticnit imediat, trecând printr-un play-back jenant spre muțenia și mai jenantă? Ei, veți spune, ce are una cu alta? Fetele nu-s la o serbare școlară, multe joacă în străinătate, trăiesc în cu totul alt univers imediat, n-au treabă cu „Deșteaptă-te, române!” Așa o fi. Numai că și rusoaicele evoluează în diferite echipe europene; textul imnului lor este nou și „adaptat”, n-au cum să-l știe din moși-strămoși. Totuși, l-au intonat ireproșabil. S-ar putea să fie vorba aici de niscaiva temeiuri mai adânci, pe care le intuia Eliade în „Fragmentarium”, unde scria că „un asemenea patriotism, crescut din conștiința apartenenței la un „popor ales”, străbătut de idei mesianice și fructificat de cea mai ferventă mistică, nu se mai întâlnește în istoria modernă decât la ruși, popor prin excelență ortodox.”
Noi, românii, am introdus (pașoptiștii) un patriotism profetic și social, imitând anti-clericalismul francez. Ortodoxia noastră era, atunci, înstrăinată și aservită. Apoi, în perioada așa zis comunistă, nici o legătură nu s-a încercat a se înfiripa între biserică, istorie și patriotism. Cu atât mai puțin în zilele noastre. În plin veac XXI, când rusoaicele cântă imnul și când urlă înfricoșător Trefilov, se prefiră subterane sonuri mistic-mesianice despre virtuțile unui presupus popor ales. Dacă vreți, o formă de dopaj psihic. La care noi n-am avea acces.