Bietul pensionar român e nelipsitul subiect al dezbaterilor politice, al gâlcevosului dialog putere-opoziție, deschide adesea editorialele de presă. El figurează în lamentații (n-avem, ce ne facem, sunt prea mulți pensionari și prea puțini salariați) și în apostrofările adresate puterii (ați nenorocit bătrânii, le-ați luat pâinea de la gură, i-ați lăsat fără doctorii). Acum, de pensionarul român și nu doar de pensionar se apropie o iarnă care anunță, fără ocolișuri și gingășii, nenorocirea, dezastrul, frigul nimicitor și sărăcia care nu poate face față temperaturilor scăzute care vor ocupa odăile. Cum să bați gerul cu o pensie de 600 de lei? Gigacaloria nu va mai fi subvenționată. Statul nu poate și nici nu-i obligat, vorba domnului Băsescu, să-ți facă ție căldură în casă. Descurcă-te, iar dacă nu poți să te descurci, atunci dă colțul, că și așa sunt cam mulți bătrâni și unii ar cam trebui să se grăbească să iasă ”din sistem”. Ce treabă are statul că ție ți-e frig? Statul are și așa destule pe cap. Face (deocamdată doar pe hârtie și în facturile de plată) infrastructură, toarnă invizibile autostrăzi, dăruiește parcuri comunelor care au parcul natural al pădurii la doi pași și decupează pe dealuri terenuri de sport și telegondole. Numai așa putem fi în rândul lumii. Aprobările le dă invariabil o tânără ministresă blondă (începe să fie cam trecută) și condiția obligatorie este ca la inaugurare ea, doar ea să taie panglica. În acest timp înmormântările, cu mici excepții, se scurg în tăcere, nevăzute, nefilmate, acompaniate lugubru doar de clopotul bisericii.
Ieri am încercat să contabilizez, în principalele canale tv, emisiunile cu și despre bătrâni. Firește, în cele în care tinerește dansează puterea, nu încap astfel de subiecte și n-am avut de ce să mă uit. Acolo e veselie nesfârșită. Curg râuri de lapte și miere, iar media de vârstă a românului e sub granița vârstei a doua. Bătrânii strică imaginile și ca atare sunt ocoliți. Mai bine zis, ei nu există. Iată-i însă acolo unde continuă să fie drama noastră națională. O coadă, în nu știu ce oraș, arată bătrâni care așteaptă, de la miezul nopții, niște pungi cu ajutoare date de Uniunea Europeană. Nu sunt cine știe ce cadouri sofisticate, delicatesuri, icre negre, ciocolată belgiană și fructe de mare italienești. Sunt pungi cu mălai sau făină, sticle cu cel mai ieftin ulei, biscuiți uneori. Chipurile acelea crispate și înghesuite, mereu cu panica de a nu apuca, de a nu se sfârși ajutoarele taman când le vine rândul, sunt ale unor septuagenari sau octogenari. Sunt triști, invariabil triști, albi la față, măcinați de spaime. Interviu cu un bătrân cu părul alb care are încă o semeție pe chip. Vorbește coerent, nu calcă în picioare gramatica, a fost pesemne ceva la viața lui. Este umilitor ce ni se întâmplă, spune el. Umilitor, umilitor, umilitor. Repetă cuvântul pentru că spunându-l o singură dată n-ar încăpea în el toată revolta, toată suferința, toată deznădejdea. Are vocea joasă, dar în ea a rămas o fermitate. Suntem priviți ca lestul societății, ca o povară nemeritată pentru generațiile de azi care sunt copiii și nepoții noștri. Pensia, mereu pusă în discuție, pare o pomană care, la o adică, ne poate fi tăiată cu totul. Uită puterea de azi că noi, chiar noi am făcut tot ce mai e valid în țara asta. Înfruntând bezna comunistă, cozile de atunci, umilințele de atunci, am clădit și am plătit disciplinați cotizația lunară pentru o bătrânețe liniștită. Toată industria vândută la fier vechi azi, care a fabricat peste noapte uriașe averi, a fost făcută prin munca noastră. Și Transfăgărășanul și Metroul și mult hulita Casă a Poporului. Ceaușescu a dat ordin, dar noi ne-am cocoșat spinările. Iau fragmente din intervenții diverse, unele sunt ale comentatorilor. Vorbesc, printre rânduri, și eu, care încă n-am ajuns la pensie. De ce această rușine în care sunt îmbrânciți oameni care au muncit o viață?
Ministrul Lăzăroiu, pe care cineva îl poreclește Morticica, nu pentru că pare mort și când dă din gură, ci pentru că vestește numai nenorociri aducătoare de moarte, este nu doar sfetnicul președintelui, ci și sârguinciosul lui argat în aplicarea celei mai nemiloase politici față de năpăstuiți. Iar principalii năpăstuiți sunt bătrânii. Traiul lor este pus mereu în balanță. Nu de vârstă, acceptabilă până la urmă în traiectul ei fatal, ci de profitorii care nu vor întâlni niciodată umilința senectuții fiindcă și-au pus deja în conturi milioane și miliarde de euro. Ieri, bieților, ați făcut mamuții la care v-a împins Ceaușescu. Azi, sărăcia voastră înalță mamuții unor averi pe care nici măcar posesorii lor nu le mai pot măsura.
