Umblarea pe mare. Potolirea furtunii

Dacă accepți să fii ucenic, trebuie să respecți regulile. Sfânta Evanghelie de astăzi ne pune în față o minune a Mântuitorului Hristos, dar și felul în care a aranjat această minune. Mai întâi, ne spune Evanghelia că a silit pe ucenicii Săi să urce în corabie și să treacă de cealaltă parte a mării.
Nu era o mare așa mare, era un lac, dar pe care ei îl numeau mare. Ucenicii au intrat în corabie și au trecut pe malul celălalt. Libertatea de a vrea Cuvântul evanghelic este: „a silit”. Hristos a silit.
De mai multe ori am spus că Hristos nu silește niciodată. Pe când făcea minunile de vindecări, îi întreba pe bolnavi: „Vrei să te faci sănătos?”. Era și o întrebare care crea mirare: cum să întrebi pe un om dacă vrea să se facă sănătos? Mai ales acela care suferea de 38 de ani. De ce întreba Hristos? Pentru ca să lase omului libertatea: să vrea sau să nu vrea.
Omul are libertatea să vrea sau să nu vrea. Are libertatea să vină la biserică, are libertatea să nu vină la biserică. Are libertatea să postească, are libertatea să nu postească. Omul este liber să trăiască în curvie, dar omul este liber și chemat în Biserica lui Hristos să se cunune și să aibă cu soția lui o relație normală. Omul este liber să se călugărească, este liber să rămână singur, este liber să se căsătorească.
Iată, numai libertăți!
Există, însă, un moment de echilibru la Dumnezeu. Pentru ca răul să nu biruie binele, este necesar ca, din când în când, să producă Dumnezeu echilibru. Observați că acest echilibru vine și asupra noastră, după mult timp de așteptare.
Dumnezeu ne-a tot așteptat. Hristos vine și ne spune – în Evanghelia de astăzi – că anumite lucruri trebuie să le facem siliți. Accepți să fii ucenicul meu? Și ei au acceptat. Dacă accepți să fii ucenicul Meu, atunci trebuie să accepți ce zic Eu.
Mântuitorul Hristos silește pe aceia care au acceptat să fie ucenicii Lui. Pe alții nu. Atunci venim și spunem că noi am acceptat să fim ucenicii Lui. O dată la Botez, prin nași. Apoi, încet, încet, cunoscând, crescând cu vârsta, prin propria noastră hotărâre. Și apoi, de mai multe ori, poate de sute de ori unii, în Taina Spovedaniei noi am acceptat să fim fiii, ucenicii lui Dumnezeu.
Dumnezeu este capul Bisericii, această instituție care nu are greșeală. Numai Biserica nu are greșeală; nu biserica de zid, nu preoți sau episcopi sau patriarhi sau credincioși, ci toți la un loc, ca instituție dumnezeiască și omenească.
Și Biserica vine și pune reguli. Aceste reguli, din moment ce ai acceptat să fii în Biserică, sunt obligatorii, nu mai sunt la voia liberă a omului. Dacă tu accepți să fii ucenic, atunci trebuie să respecți regulile.
Amintiți-vă de corabia lui Noe; aceia care au acceptat să intre au respectat niște reguli. În corabia lui Noe n-a fost ceartă, n-a fost conflict. Desigur că Noe trebuia să rezolve conflictul dintre leu și miel, dintre lup și oaie. Dar toți au stat acolo cuminți și oameni și animale. De ce? Ca să scape de urgie.
Și nouă ni se cade astăzi să fim cuminți în Biserica lui Hristos, care este corabia mântuirii, corabia salvării, vaporul salvării noastre, mântuirii noastre, scăpării noastre din potopul patimilor acestei vieți.
Noi ne conducem după legea proprie. Una din caracteristicile noastre în ziua de astăzi corespunde foarte mult cu semnul, cu unul din semnele sfârșitului lumii și anume întunecarea minții. Oamenii au mintea întunecată. Li s-a întunecat mintea.
Deși sunt oameni cumsecade, deși sunt muncitori, corecți, nu înjură, nu fură, li s-a întunecat mintea. Nu mai fac voia lui Dumnezeu, fac voia proprie. Și-au făcut din morala lor proprie dumnezeul lor propriu, deși, din când în când vin la biserică și spun că se închină lui Dumnezeu. Dar ei nu se închină lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu are reguli.
Dacă Îl accepți pe Dumnezeu, Dumnezeu îți dă o listă întreagă, un caiet întreg cu reguli. Iar dacă nu-L accepți pe Dumnezeu, Dumnezeu nu-ți bagă regulile din acest caiet cu caiet cu tot pe gât.
Asta-i important să înțelegem din Evanghelia de astăzi, când Hristos zice că a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie. I-a silit, după care a dat drumul mulțimilor. De ce i-a silit? I-a silit pentru că nu mai vroiau să plece de lângă El. Nu vroiau să piardă un cuvânt din ce spunea El. Și atunci El i-a silit.
Vă rugăm să ne închipuim împreună, acum, că nu ne-am mai descurca cu dumneavoastră, că nu mai vreți să plecați de aici, că n-am ști ce să mai facem ca să vă silim să plecați. Asta s-a întâmplat atunci. Se mai întâmplă astăzi? Nu se mai întâmplă. Oamenii vin de la biserică la ora 11, apoi încep să se uite la ceas.
Unii preoți, ca să termine cu ceasul acesta, au și pus undeva un ceas, să vadă omul cât e ceasul când vrea să plece. De ce? Pentru că nu mai există această atragere către Dumnezeu a sufletului omului. Dar de ce nu mai există? Pentru că am fost neglijenți. Neglijenți cu regulile, cu canoanele, cu poruncile Bisericii. Ne-am făcut nouă lege. Și făcându-ne nouă lege, ne-am condus după legea proprie, care nu-i o lege bună. Nu ne-am condus după legea lui Dumnezeu, legea divină, lege verificată, legea fără de greșeală, legea care urmărește ridicarea omului. Ne-am făcut nouă lege.
Mai departe, aflăm în Evanghelie că Mântuitorul Hristos a pornit pe mare. Să vedem acum un om mergând pe apă, sigur că ne mirăm, ne și înfricoșăm. Așa s-a întâmplat și atunci. Ucenicii mergeau cu corabia, n-ajunseseră încă la malul celălalt și din urmă îi ajungea Mântuitorul Hristos.
La un moment dat îi și întâmpină, nici nu știau de unde vine. Atunci Petru, zice: „Doamne, Tu ești?”. „Da, Eu sunt”. Tot nu i-a venit să creadă. „Dacă cu adevărat ești Tu, poruncește să vin până la Tine pe apă”. Și a zis: „Vino!”. Și s-a dat el peste buza corăbiei și a început să meargă pe apă, spre uimirea celorlalți, spre bucuria lui.
Dar, un pic de îndoială și a început să se scufunde. „Doamne, scapă-mă!”, a zis Petru. Și Mântuitorul Hristos face multe lucruri: îi întinde mâna, îl apucă de mână – nu numai i-o întinde – și îl și salvează.
Iată, dacă apelăm la Dumnezeu, ce face Dumnezeu cu noi! Ne întinde mâna, ne apucă de mână, ne salvează, ne mustră, dar în cele din urmă suntem vii. „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. De aceea te-ai scufundat.
Ce zidim pe temelia casei noastre?
Mai înainte, însă, de Sfânta Evanghelie, cum e rânduiala Bisericii, s-a citit din Apostol. Ce înseamnă că s-a citit din Apostol? Înseamnă că s-a citit o parte din scrisorile unui apostol. Azi s-a citit din scrisoarea pe care Sfântul Apostol Pavel a scris-o creștinilor dintr-un oraș al Greciei, existent și astăzi, numit Corint. Le spune: „Suntem împreună lucrători în ogorul lui Dumnezeu și voi – le zice creștinilor din Corint – sunteți ogorul lui Dumnezeu”.
Apostolul Pavel, ales de Mântuitorul Hristos prin convertirea lui pe drumul Damascului, se consideră lucrător împreună cu creștinii din Corint, spunându-le: „Suntem împreună lucrători în ogorul lui Dumnezeu, care sunteți voi”. Să lucrăm ogorul.
Iată, el spune: am pus temelia, poate alții vor zidi, dar atenție cum se zidește. Și ne spune ceva extraordinar, pe care uneori cutremurul, alteori focul, a verificat. Pe temelia asta, ce zidești tu? El îndeamnă să zidim aur, argint, pietre scumpe, unde e cazul și puțin lemn. Dar nicicum fân ori trestie.
Închipuiți-vă o casă făcută din fân. Nici la foc nu rezistă, nici la cutremur, închipuiți-vă o casă făcută toată din trestie. Cum va rezista casa asta la vânturi, la ploi? Și el mai zice că acest lucru al fiecăruia dintre noi îl va vădi Dumnezeu.
Noi ce zidim? Să ne punem întrebarea, fiecare: ce zidim noi pe temelia casei noastre? Zidim pietre scumpe? Înseamnă o casă de valoare. Zidim aur? De asemenea. Zidim piatră puternică? De asemenea, rezistență. Ce mai zidim? Cum facem? Să vedem, ce fel de rugăciune facem noi? O rugăciune cu lacrimi, o rugăciune de unde nu zboară gândul? Atunci înseamnă casă de pietre scumpe.
Dar cum facem noi milostenie? Din tot sufletul? Din toată inima noastră? Atunci înseamnă casă de aur. Cui nu-i i-ar conveni să aibă o casă de aur? Sau cum venim noi la biserică? În virtutea tradiției, obișnuinței? Sau venim din foamea noastră de Dumnezeu? Și dacă venim din foame, o să ne întrebăm: dar de ce nu ne împărtășim, dacă avem foame de Dumnezeu?
Să trecem la aspectul trist: nu cumva zidim noi prea mult fân, prea multă trestie, găteje, gunoaie? Și atunci, iată, apostolul zice: „Toate se vor lămuri”. Focul le va rezolva. Și va veni focul peste aur.
Dacă vrei să fie mai strălucitor aurul, îl topești de mai multe ori. Și strălucește mai mult. Scuipi, dai cu noroi pe ceva de aur; ștergi, rămâne tot aur. Pietrele scumpe, mărgăritarele, cum zice în Evanghelie: „A vândut totul ca să cumpere mărgăritarul de preț”.
Care este mărgăritarul de preț? Este sufletul nostru nemuritor, pe care îl neglijăm. Dacă lucrul lui, pe care l-a clădit, va rămâne, va lua plată. Dacă avem de-a face cu o realizare, este laudă, și acela primește plată. Dacă nu, nu. Asta voiește astăzi să ne spună apostolul.
Nimic nu este interzis, în afară de desfrânare. Mai e ceva. Fiecare zice: „Fac ce vreau cu viața mea!”. Nu-i așa. „De va strica cineva locașul lui Dumnezeu, care sunteți voi, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este locașul lui Dumnezeu, care sunteți voi”. Așa că nu mai poți să faci ce vrei cu viața ta. Aici spune clar.
Și mai aflăm un lucru: că noi suntem sfinți. „Sfânt este lăcașul lui Dumnezeu, care sunteți voi”. Noi suntem sfinți? Nu ca aceștia de pe pereții bisericii, din calendar. Ci, prin faptul că suntem zidiți de Dumnezeu, Dumnezeu ne dorește în Împărăția Lui, iar noi avem această posibilitate ca, gândind și făcând, să ne unim cu Dumnezeu.
Noi, persoane finite, avem posibilitatea să ne unim cu Dumnezeu, Care este infinit. Dar nu numai să ne unim, ci să-L cuprindem. Noi putem cuprinde pe Dumnezeu. În taina Sfintei Împărtășanii, toți care s-au împărtășit astăzi Îl au pe Dumnezeu în ei. Ei, mărginiții, Îl au pe Nemărginitul în ei.
Iar noi, care nu ne-am împărtășit, Îl avem și noi într-un anumit fel în noi pe Dumnezeu. Nici noi nu plecăm acasă fără această prezență a lui Dumnezeu în noi. Acestea le-am spus astăzi, pentru că Sfânta Evanghelie și Apostolul ne-au oferit acest prilej, pentru că ne-au învățat ce înseamnă sufletul, ce înseamnă preocuparea omului pentru cele ale veșniciei. Cele actuale trec.
Fiecare, dacă se uită înjur, ba vede unul mai bătrân, ba unul mai tânăr. Înseamnă că fiecare și-aduce aminte că a fost și el tânăr, dar fiecare-și aduce aminte și că va fi bătrân. Să nu pierdem nimic din bucuriile și frumusețile vieții!
Copilăria să-și trăiască copilăria. Cei tineri să trăiască tinerețea lor. Cei în vârstă să spere în iertarea păcatelor și să folosească pe ceilalți prin experiența și rugăciunea lor. Cei care au copii să se bucure de copii.
Observați câte libertăți i s-au dat omului de către Dumnezeu. Multe. Nimic nu este interzis, în afară de dezmăț, în afară de destrăbălare, în afară de desfrânare, adică mâncarea peste măsură, neînfrânată, pofta neînfrânată și celelalte, cele care strică locașul lui Dumnezeu, Biserica lui Dumnezeu care suntem noi.
Dumnezeu să ne ajute să înțelegem acestea și înțelegându-le, să le facem. Amin. (Părintele Nicolae Tănase, sursa: Doxologia.ro)