Ultimul țăran?

Geo Bogza era fascinat de Mizil. A descins 175 de minute în 1938, spre a izbuti unul dintre cele mai galonate reportaje ale gazetăriei române. Eu unul – evident, păstrând proporțiile – petrec la fiecare sfârșit de mai 125 de minute la Năsăud: plec din Iași în zori, cu IR 1833, și mă întorc noaptea, cu 1834. Ditamai tren de lung parcurs, acceleratul Iași-Timișoara, poreclit Transsiberianul, gâfâie 17 ore pe șine fără a oferi călătorului posibilitatea unui confort mai acătării, la clasa I. Aș, iluzie! Toate vagoanele de-a doua sunt, de fapt, de clasa I: șase fotolii în compartiment, aer condiționat, tot dichisul. Cele două garnituri-pereche aparțin regionalei Timișoara: încă o dată se vede că o fi venind lumina de la răsărit, dar civilizația, din direcția cealaltă vine… Nu cunosc pe nimeni în Năsăud. Fac drumul în fiecare an doar din drag de Bucovina, aflată în cel mai fast și mai spectaculos anotimp al Țării de Sus: totul e-n floare. Câmpurile ieșene sunt bordate de maci: nici într-un an n-am văzut asemenea revărsare sângerie. Babele spun că-i de rău augur: prea mult roșu carmin prevestește sânge, da-mi place să cred că floarea-i floare și nu poate aduce decât bucurie ochiului și sufletului.
Ruginoasa, comuna familiei Cuza, pare înecată în valuri de spumă albă: a înflorit victorios salcâmul, copacul sărăciei. Clipa lui de glorie: odată-n an domină spectacolul generos al primăverii moldave, înmiresmând satele și presărând horbota ce ascunde sărăcia ogrăzii ruralului românesc. De pe la Lucăcești în sus, e rândul margaretelor să personifice izbânda deplină a primăverii: pretutindeni întregi postate albe, de parcă cineva a semănat floarea dinadins. Ici-colo se ițește o ciudată steluță galbenă, nu știu cum i se spune: în zori era închisă; pe măsură ce se ridică soarele, își deschide petalele sidefate. Spre seară, la întoarcere, n-o mai vezi: viețuiește cu adevărat doar în lumină plină.
Alte pete colorate, de astă dată agresive: sumedenie de afișe electorale, lipite până și pe copacii din livezi. Din chenarul cu siglă de partid te salută sumedenie de figuri zâmbărețe: vin alegerile! Numai că mie unul nimic nu mi se pare mai important, mai sărbătoresc, mai românesc, mai profund în semnificații și mai dătător de speranțe decât izbânda mugurelui și ivirea florii. În rest, toate mărunțișurile politicalelor pălesc și devin insignifiante câtă vreme frunza e umedă, tânără și curată… La Năsăud, primul drum, ca-n fiecare an, îl fac la unicul chioșc de ziare. Citez din Bogza: „Ziarul cutare nu-l aveți?” „Nu, nu ne mai vine”, fiindcă la Năsăud 2016 e ca la Mizil în 1938. Nu găsesc decât „Mesagerul” bistrițean. Firește, în preajma zilei votării, toate paginile sunt ornate cu pozele celor care anunță, obligatoriu, „schimbarea” (n-am întâlnit nicăieri vreun candidat care să promită că va păstra ceea ce-i bun, spre a consolida mult-puținul izbutit până acum!), plus tone de binefaceri rurale. Cum ar fi rețea wireless gratuită în toate satele comunei Dumitra, validarea oficială a ipotezei că în Colibița se respiră cel mai pur aer din Europa, amenajarea unui parc de aventură în pădurea Hâga (Ilva Mare), pârtie de schi la Maieru și, bineînțeles, un tsunami de asfalt revărsat până-n matca ultimului drum din cel mai pricăjit cătun. Cum să nu te muți la țară? Mai aflăm, din „Mesagerul”, că, la Zoreni, a fost dezvelit „Monumentul Țăranului Român”, prilej cu care au luat cuvântul felurite notabilități, și, cum era de așteptat… nici un țăran român. Ultimul să fi fost cel ridicat pe soclu? Nu de alta, dar există practica nemuririi în marmură a unor ultimi reprezentanți rămași în istorie: Ultimul Străjer al Capitalei (1921), ultimul soldat japonez uitat 30 de ani în junglă (Hiroo Onoda), ultimul zbor al lui Vlaicu (1913) ș.a.m.d. În Discursul de recepție la Academie, Rebreanu, fiu al acestor meleaguri, considera „țăranul român – argumentul cel mai viu și mai puternic al autohtoniei noastre”. Nu-l vedea trudind încovoiat peste straturile de căpșuni din Spania: „Țăranul nu pleacă nici de voie, nici de nevoie (…) smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară ca un arbore scos din rădăcini.” Cum se vede, azi toate s-au schimbat, de unde și întrebarea cât de țărani or mai fi țăranii noștri?
Bine măcar că s-a edificat monumentul!