Ultimul flașnetar

În zilele de duminică, după amiază, când suflarea matură a mahalalei se afla la moment de siestă și leneveală, iar noi, puștimea, călăream prunii din cimitirul armenesc de la Turnul Roșu, se auzea câte-odată, pornind dinspre capătul de jos al străzii și înaintând încet către noi, melodia mecanică, tărăgănată, a unei flașnete. Îl știam deja pe omulețul acela mărunt, care purta atârnată de gât o cutie jupuită din lemn, prevăzută cu o manivelă metalică, pe care o răsucea din mers într-un ritm lent, uniform, ridicând din când în când capul, pe care-l ținea aplecat într-o parte, pentru a privi către ferestrele caselor pe lângă care trecea. Avea o pălărie veche, pleoștită, iar în spinare, ca să-și echilibreze parcă statura trasă în față de cutia aceea din care se scurgea melodia tristă, prelungă, care devenea spre final sacadată și cârâitoare, avea o raniță de doc kaki, militară, peste care purta rulate, strânse sub curelele scorojite din piele, o pătură în carouri și o pelerină de ploaie din pânză cauciucată. Trecea destul de rar pe strada noastră și traversa mahalaua până la capătul Hărbăriei, de unde cobora, pe cărăruia care șerpuia prin păduricea Hucilor, până la drumul Ițcaniului. Spre deosebire de geamgiul, care-și purta sarcina cu geamuri în spate, pe care, când striga mergând de-a lungul uliței „Geaaamăăăări!”, îl îngânau și-l fluierau toate haimanalele, iar câinii i se repezeau la picioare, flașnetarul era primit cu îngăduință. Câte o fereastră se deschidea, iar omulețul se oprea sub ea și își sălta cutia cârâitoare, spre a relua melodia de la capăt. Oamenii ieșeau de prin curți, gospodinele îi aduceau câte-o cană de bere maronie de casă, cu spumă groasă, și-i dădeau câte-o bancnotă mototolită sau câteva monede zimțate de 50 de bani, bărbații, stârniți din siestă, cu bretelele atârnând, îi întindeau căscând câte-o țigară. Noi, încălecam pârleazul sau ne strecuram pe sub gardul părăginit al cimitirului și ne adunam ciorchine în jurul lui, însoțindu-l apoi, în grup, până la buza Hărbăriei, de unde-l „prelua” puștimea băștinașă. A trecut vremea și, de la sfârșitul primei jumătăți a anilor ’60, toamnele s-au scurs fără să mai auzim melodia aceea care ieșea din cutia de lemn fermecată. A dispărut ultimul flașnetar. (Fragment din volumul de amintiri retro-nostalgice aflat în pregătire „Mistagogia penumbrei”)