Ultima voință a lui Ștefan?

La începutul lui iulie 1504 murea, la Suceava, cel mai mare voievod al românilor, Ștefan. Rog să fiu iertat, dar „cel sfânt” nu mi se pare potrivit adăugat, câtă vreme-s flagrant neîndeplinite condiții cerute chiar de ortodoxie pentru sanctificare. De altfel, și ne-necesar, fiindcă Ștefan n-are nevoie de lumești promovări într-ale rangului și stimei, nația păstrând cu adâncă venerație, din totdeauna și în vecii vecilor, amintirea domnitorului. Dar asta-i altă discuție. Comemorarea de la 2 iulie readuce în discuție tema testamentului ștefanian. A existat, n-a existat? Nu-i vorba despre împărțeala bunurilor rămase după plecarea răposatului pe cealaltă lume, ci de un testament mai degrabă politic. Ar fi și greu de imaginat un act civil detaliat de partajare, câtă vreme familia cu drepturi patrimoniale mai mult sau mai puțin legitime a fost numeroasă și răsfirată: patru soții, două ibovnice „oficiale” (Cățuna la Brăila, Maria la Hârlău). Dintre soții, Marușca i-a dăruit un fiu, Evdochia de Kiev trei, Maria Voichița patru. A avut câte un fiu recunoscut cu ibovnicele (Mircea și Petru) și nu se știe câți alți copii din flori. Greu de descâlcit! Se zice, însă, că ar fi lăsat un testament politic. L-a publicat încă din sec. XIX Asaki, care n-are nici o îndoială când îl republică în „Albina românească” însoțindu-l de o gravură a lui Miller intitulată „Descrierea cadrului al doilea din istoria Moldovei, înfățoșător pe Ștefan cel Mare cuvântând al său testament politicesc”. Mai prudent, Kogălniceanu crede că-i vorba de-un necrolog, în vreme ce alții susțin că nu-i nici una, nici alta și-l categorisesc în rândul scrierilor în proză de tip romantic, care, spune M. Anghelescu în „Mistificațiuni”, „chiar dacă utilizează modele retorice celebre (Flechier, Bossuet), pun în relație o temă morală cu una istorică, referindu-se la o figură exemplară a trecutului național, și toate acestea cu cel puțin zece sau douăzeci de ani înainte de Bălcescu”. „Tema morală” este bine cunoscuta „fortuna labilis”: „Așa este că toate lucrurile lumii sunt deșarte, o umbră, un vis, o apă care curge… ” „Tema istorică” ar constitui-o privirea admirativă spre trecut, înțeles ca temei și reazim al evoluțiilor viitoare. În epocă, „testamentul” a făcut vâlvă, a stârnit polemici și a lăsat fără răspuns cel puțin două întrebări. Prima: cine-i adevăratul autor al scrierii găsite de Const. Hurmuzaki? A doua; este vorba de un simplu fals? La un moment dat, paternitatea textului, căruia i s-a dat citire și la festivitățile comemorative de la Putna, a fost atribuită chiar lui Mihai Eminescu (cum se știe, membru al Comitetului de organizare din 1871). Și numele lui Bălcescu a fost evocat printre cele ale ipoteticilor autori, numai că analiza filologică a scriiturii va dovedi că-i evident anterioară, urmând a fi atribuită unui precursor. De curiozitate, iată o mostră de text (apud M. Ang., op.cit.): „Au nu vă aduceți aminte că noaptea cea despre bătălie la acel care, lepădându-se de lume și de poftele lumești, în pustiu numai, spre a lui Dumnezeu laudă se închisese, la acel loc, zic, necălcat de urme omenești, în mijlocul pădurilor, în culcușul fiarelor sălbatice, către acel săhastru, Ștefan au năzuit și plecând armele patriarhului din codri, căută și adusă biruință în tabere…” Desigur, nu poate fi vorba de un text contemporan cu sfârșitul lui Ștefan, și, în consecință, nu-i necrolog. Testament cu atât mai puțin, câtă vreme a fost redactat (la persoana a III-a) cu siguranță spre sfârșitul sec. XVIII. Atunci, ce-i? Se pare că-i vorba despre întâia evocare istorică în proză poematică, precursoare a scrierilor lui Bălcescu, Alecu Russo, Gr. Alexandrescu, Negruzzi – pentru istoria literaturii române prezentând real interes și importanță. La vremea primei apariții a „testamentului”, 1840, începea să se practice „falsul patriotic”, ce avea să culmineze cu acea născocită „Cronică a lui Huni”, publicată în 1856, așa că a fost întâmpinat cu suspiciunile cuvenite și textul discutat aici. Densusianu l-a declarat fals și l-a atribuit mistificărilor din primele decenii ale sec. XIX. Opinie numai parțial corectă, fiindcă, într-adevăr, n-avem de a face cu o scriere din veacurile XV-XVI, nu era un testament și nici un necrolog. În 1986, reputatul și regretatul cercetător ieșean N.A. Ursu a anunțat că a identificat autorul, după îndelungi și amănunțite analize grafologice și filologice, în persoana ierodiaconului Gherasim Putneanul, de la Episcopia Romanului, mort în 1797. El ar fi scris acest panegiric, dar și alte texte publicate de Kogălniceanu în 1840. Astfel am rămas fără un testament al lui Ștefan cel Mare, fără necrolog, dar cu un fapt de istorie literară ce coboară mult data apariției primelor proze poematice în cultura română. Nu-i puțin!