Parlamentul, într-o veselă unanimitate, a hotărât mărirea cu 50 la sută a lefurilor profesorimii. Mama, care a trăit o viață dintr-o leafă de mizerie ca dascăl de școală, este, mi-am zis eu, postum răzbunată. M-am bucurat. Apoi, zi de zi, auzind opinii, cântărind lucrurile, ascultând văicărelile premierului, mi-am dat seama că lucrurile nu sunt atât de simple. S-a tras de buget în toate direcțiile ca de un câine mort. S-au dat, zic unii, pomeni mari și mici, mai ales acum de când bate alizeul sau crivățul campaniei electorale. Revendicările dascălilor, în totul îndreptățite, vor fi urmate de revendicările moașelor, asistentelor medicale, doctorilor și portarilor de spital. Fierb, la temperatură înaltă, funcționarii publici. Polițiștii, militarii, gorniștii primăriilor, stingătorii de incendii nu vor să rămână de fraieri. Unii cer măriri de 60 la sută ale retribuției, alții dublarea salariului. Bugetul este deja făcut zdrențe. Tragedia n-ar fi întreagă, iar mortul n-ar fi mort definitiv, dacă lumea în întregul ei n-ar fi zgâlțâită de o criză mai mare, zic unii, decât cea din anii 30 ai veacului trecut.
Un vecin de stradă, din București, profesor la o școală generală din cartier, zice că n-ar fi mare brânză măririle de leafă la personalul didactic. Un învățător de țară are vreo șase milioane salariu. Mărirea cu 50 la sută înseamnă să ajungă la nouă milioane. E rezonabil. E rezonabil, dar la sutele de mii de salariați din învățământ se adună. Apoi, sunt și unii, profesori universitari, care au lefuri mai răsărite. Dacă ai 25 de milioane, prin adaosul de 50 la sută, ajungi la 37,5 milioane. Se cam bagă de seamă.
Dar, revin, reparația validată de Curtea Constituțională, mi se pare corectă. Tragedia începe sau va începe în momentul în care și ceilalți bugetari vor cere la fel. Leul se va duce de râpă. Îmi aduc aminte că după 1990 se votaseră un fel de pensii pentru țărani. Bunica din partea mamei, care trudise toată viața pământul, s-a bucurat pentru primii 500 de lei pe care îi primea lunar de la stat. Cu banii ăștia cumpăra atunci ceva ulei, zahăr. Era convinsă că minunea venea de la Iliescu și zadarnic îi spuneam eu că președintele de atunci nu are nici un merit în această chestiune. Nu mă credea. Îl vota mereu. L-a votat până a murit. I-am spus că din cei 500 de lei o să ajungă să-și cumpere un covrig. Am avut, din nenorocire, dreptate. M-am înșelat doar în privința aprecierii optimiste. Nu după multă vreme, bunica nu-și mai putea cumpăra nici măcar un covrig cu 500 de lei. Dacă se va petrece același lucru și acum, mai ales că ne suflă în ceafă criza mondială? Dacă leafa dublă va face într-o jumătate de an cât un sfert din leafa mică de azi?
În ultimul discurs (cel din balcon) al lui Ceaușescu, atunci când începuseră să tălăzuiască mulțimile, iar plutonul de execuție își încărca armele, fostul conducător al României comuniste a promis o mărire generală de leafă de o sută de lei. N-a promis dublarea sau triplarea lefurilor. N-a promis o mărire cu 50 la sută. A pus, ca de la el, încă o sută de lei la lefurile care erau atunci de 2000, 3000, 5000 de lei. Mă gândesc acum dacă nu cumva dictatorul, conștient de suma uriașă care se aduna, nu-și permitea să ciupească mai mult din buget. Era mai lucid, pe marginea gropii, decât mulți politicieni sau lideri sindicali de azi, care, în dorința de a fi pe plac poporului, de a dobândi voturi mai multe, pot anemia până la volatilizare leul nostru greu? Nu sunt un nostalgic. Am scos, în decembrie 89, primul ziar, care se chema Tineretul Liber, în care am scris „Jos comunismul!”, „Jos Ceaușescu!”. Ceaușescu trăia și nu știam dacă, întorcându-se, nu voi face cunoștință cu plutonul de execuție.
Dar comparația de mai sus mi-a venit pe o linie logică. S-a cheltuit prea mult aiurea pentru a mai putea, iată, face un gest simplu și necesar de reparație pentru largi categorii de oameni, între care se numără și profesorii. Bătând un cui la temelia unei case șubrede, cutremurul iscat dărâmă clădirea.
