Pe vremuri, tronul Moldovei (și cel al Țării Românești) era ținut plătind haraciul către Înalta Poartă. Cel ce-și dorea să stăpânească “sărăcia și nevoile și neamul” românești cumpăra înainte de toate tronul. Cu bani grei. Cu șpagă adică, spus mult mai pe înțelesul zilelor noastre. Apoi, pentru păstrarea “postului” proaspăt câștigat, mărinimia și bunăvoința sultanului erau încurajate. Ca și azi, moneda era aceeași: fete frumoase, vinuri bune, holde bogate, bijuterii și pietre prețioase și, bineînțeles, săculeții cu galbeni.
Multe din obiceiurile de altădată sunt și astăzi la putere. Doar că s-a schimbat Înalta Poartă. În funcție de interesele Bucureștilor, ea se regăsește acum fie la Paris, Londra sau Berlin, fie hăt peste Ocean, la Casa Albă. Apoi, și haraciul s-a schimbat. Azi nu mai trimitem (oficial și formal) nici fete, nici vin, holde sau aur. Azi dăm pe tavă felii din economia națională. Marile companii privatizate sunt de fapt și marile șpăgi strecurate de români în buzunarele marilor puteri. Am vrut în NATO, am “uns” americanii cu autostrada Bechtel. Când am avut nevoie de ajutorul britanic, am “servit” unui miliardar al Albionului întreaga siderurgie românească. Francezii au fost mulțumiți chiar mai devreme, în spiritul legăturii de sânge, cu o “super-bancă”, cu perla industriei de autoturisme, sau cu monopolul utilităților apă-canal din București.
Vrem să ne avem bine cu Austria (deține, pentru moment, președinția europeană)? Repede-repede le dăm Petrom-ul. Ba mai mult, un an mai târziu, punem și BCR sub drapel austriac, alături de altă foarte importantă bancă cu extindere națională, poate-poate primim votul pozitiv al aderării la UE la 1 ianuarie 2007. Noi reconstruim de fapt imperiul austro-ungar, bancar.
Să ne înțelegem bine, nu sunt deloc un critic al procesului de privatizare. Cred chiar cu tărie că țara asta nu poate să iasă în lume decât dacă permite lumii să vină ea mai întâi la noi. Suntem prea mici și prea săraci ca să fluturăm la nesfârșit prostia lui “noi nu ne vindem țara!”. Dar constat însă, în același timp, că marile noastre privatizări, cele care aduc miliarde de euro în vistieria românească, sunt strâns legate de decizii politice pe care le sperăm din partea Înaltelor Porți ale Occidentului.
De exemplu, de ce oare se vorbește acum că “nu mai vindem CEC”? Probabil pentru că vânzarea pe sumă record a BCR a alungat din cursă o bună parte dintre potențialii cumpărători bancari, speriindu-i. Sau poate că guvernul chiar dorește să păstreze o bancă – unica rămasă – la stat. Dar dacă e vorba despre altceva? Dacă guvernul “simte” din semnalele primite de la Înalta Poartă că aceasta nu se deschide pentru noi la 1 ianuarie 2007? Dacă raportul de țară din aprilie va fi unul prost, atunci ce face guvernul? Păstrează ceva de dat. Păstrează o șpagă națională. Iar CEC pare să fie ultima șpagă națională de care mai dispune. Sau nu?
