Pentru ca hazul să fie deplin și fotbalul românesc pe deplin românesc, circul cu antrenorii vine să rezolve și această problemă. În principiu, exceptându-l pe Dan Petrescu care a adus titlul la Urziceni, toți ceilalți 17 ar trebui schimbați. Asta, dacă plecăm de la premisa că toți cei de la locul 2 în jos sunt niște învinși. Problema e că unii n-au avut niciodată măcar cea mai vagă intenție de a rupe gura târgului, ceea ce înseamnă că pentru o bună parte dintre ei simpla supraviețuire înseamnă atingerea obiectivului. Ceea ce, nu-i așa?, s-ar cuveni răsplătită chiar cu vreun bonus consistent, măcar cât cel cuvenit unora care au ajuns în cupele europene.
Se schimbă, așadar, absolut paradoxal, mai ales antrenorii care și-au dus echipele dacă nu pe podium, atunci măcar în turul 3-4 preliminar din cupe. Dându-ni-se astfel de înțeles că intențiile lor sunt de a face ordine în Europa, dacă în țară tot nu s-au învrednicit să-l depășească pe Petrescu. Cea mai hazlie situație s-a petrecut la Rapid, unde Copos, înaintea tragicului final, hotărâse deja să-l dea jos pe Hizo dacă… își îndeplinea obiectivul! Adică de a accede în Europa League. Necalificarea i-a adus lui Hizo prelungirea contractului, în legătură directă cu salariul lui mic, oricum prea mare, zic eu. Și legat și de cărpănoșeala lui Copos. Ăsta a ajuns să-și taie și salariul lui, că altfel nu-mi explic anunțul de a abandona Rapidul, savarina lui favorită.
Încă mai haios e ce se întâmplă la Dinamo, Steaua și Poli. Că măcar în direcția asta pot fi luate la pachet: schimbând câte doi, trei, chiar cinci antrenori pe an, oare crede cineva că doresc performanță? A auzit cineva pe lumea asta de vreo echipă care începe turul cu un antrenor, îl încheie cu al doilea, iarna face pregătiri cu numărul trei, în retur mai schimbă vreo doi, iar la final ia titlul de campioană? Că asta se deduce din balamucul de la Steaua și Timișoara: că vinovați nu ar fi zmuciții de Iancu și Becali, ci amărâții ăia care antrenează câte 3 etape și, dacă nu iau fix 9 puncte, înseamnă că „n-au față” de echipele lor cele deștepte. La Dinamo, ca întotdeauna, lucrurile stau încă nițel mai altfel: adică Rednic e ăl’ mai bun din parcare, apoi devine tatăl proștilor, o muhaia de antrenor, se reabilitează subit și redevine „meserie”, pentru ca într-un final apoteotic să plece înjurat și înjurând… până peste puțină vreme (faceți pariu?) când, mai curat și mai uscat, va reveni să o ducă pe Dinamo în Champions’ League. Varianta Borcea!
