Uitarea și neuitarea

Anul s-a înnoit. Dea Domnul să fie (mai) bine! Am primit, ca și la venirea lui 2009, un vraf de felicitări. S-a împlinit vreo una dintre urările de atunci? Aș! Vorbe… Anul ce și-a dat duhul m-a lăsat printre cărți, cel care a venit mă găsește tot printre cărți, întrucât continui să cred cu încăpățânare în rolul, rostul și menirea cărții: tot ce-i temeinic în cultura unei nații se construiește și se perpetuează prin carte. Chiar dacă „se scutur multe moarte”, chiar dacă se citește din ce în ce mai puțin, verba volant, cartea rămâne.
Iată, acum, dau peste o remarcabilă teză de doctorat semnată Harieta Mareci, din paginile căreia aflu despre un bărbat bucovinean trecut în nedreaptă uitare: Teodor Bălan. A murit în 1972, la Gura Humorului și, dacă nu era erudita semnalare a cercetătoarei (bănuiesc) sucevene, cine să-și mai fi întors gândul către cvasi-uitata personalitate cu merite reale culturale și cu impresionantă statură de luptător? Dimensiune căreia, azi, din pricina regretabilei confuzii ce se face între patriotism și naționalism, are parte de atenție marginală, dacă nu-i privită cu ironie și expediată cu suficiență în derizoriu. De-ar fi avut parte cei ce tratează de sus și cu superioară îngăduință militantismul de sorginte patriotic-românească, de cumplitele experiențe pe care bucovinenii le-au traversat sub stăpânire străină, atunci sunt sigur, cu totul altfel ar înțelege și tratata dureroasa, exemplara și adeseori eroica prestație a înaintașilor!
Cartea Harietei Mareci este rodul unei cercetări minuțioase, aș zice chiar exhaustive, bine organizată și susținută de abundența materialului faptic identificat prin eforturi proprii și beneficiind de un aparat critic de-a dreptul fastuos. Pagină cu pagină, se înfiripă și se conturează personalitatea unui intelectual rasat, ce și-a canalizat eforturile într-o direcție în care știința era chemată să susțină și dispute politice. Nu politicale meschine, de duzină, ci temeiuri istorice majore, și azi contestate – drepturile românilor asupra Bucovinei. În „Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie națională”, rostit în 1843, la Academia Mihăileană din Iași, Mihail Kogălniceanu deplângea faptul că „n-am avut pe ce să ne întemeiem și să ne apărăm dreptățile”. Documentele, adică. În Bucovina aflată sub Habsburgi, situația era și mai gravă în ceea ce privește tezaurizarea, cercetarea și valorificarea documentelor de interes istoric. Un prim corpus a izbutit să înfiripe Eudoxiu Hurmuzaki, ale cărui eforturi au fost urmate de Dimitrie Dan, I.G. Sbiera, Simeon Florea Marian, Const. Morariu, Ion Nistor, Teodor Ștefanelli, însă opera majoră de pionierat în domeniul arhivisticii provinciei poartă semnătura lui T. Bălan. Scopul mărturisit fiind acela de „a construi durata Bucovinei”, consemnând realitățile apăsătoarei și nedreptei stăpâniri imperiale, întinsă pe lunga perioadă 1775-1918. Imensa colecție de „Documente bucovinene”, precum și „Documentele câmpulungene”, istoricul mănăstirilor din zonă, ori cel al familiei Hurmuzaki, au fost publicate doar parțial, jumătate din materialului documentar așteptând și acum, în arhivele de la Suceava și București, ipotetica editare. (Puțin probabilă – și nu-i singurul caz: nici până azi, monumentala „Istorie a Iașilor”, datorată acad. Dan Bădărău, nu și-a găsit un editor, deși-i tehnoredactată și pregătită pentru tipar până la virgulă, cu tot cu ilustrații!) Aproape 30 de ani, tipărirea lucrărilor lui T. Bălan a fost împiedicată chiar de… utilizarea numelui Bucovina! Îmi fac datoria să atrag atenția că încă nu s-au publicat, deși merită cu prisosință, alte lucrări de cert interes ale lui, cum ar fi „Istoria teatrului românesc din Bucovina”, amplă cercetare, susținută de o cuprinzătoare culegere (254 file) de „Documente referitoarea la dezvoltarea teatrului românesc în Bucovina în perioada 1855-1913”, apoi o sumedenie de articole ce s-ar cuveni înmănunchiate între două coperte, dar și o adevărată surpriză: romanul „Fănucă”, în două volume însumând 308 file de manuscris.
Cartea Harietei Mareci izbutește să atragă atenția asupra unei personalități și unei opere nedrept uitate. În ansamblu, o cercetare-model, redactată într-o cursivă și expresivă limbă românească. Totuși, cu o excepție: petele pecinginii lingvistice lăbărțată de transmisiile sportive, în care „de” este ilogic și parazitar înlocuit cu „de către” (am auzit și formularea „balonul s-a lovit de către bară”!) De ce-o fi trebuind să scrie autoarea „necrologul semnat de către istoricul” cutare și nu „de istoricul”?