Uitarea de Dumnezeu este cea mai mare patimă

Cea mai frumoasă, mai înaltă și mai necesară îndeletnicire a omului este rugăciunea. Rugăciunea izvorâtă din iubire față de Dumnezeu este aducătoare de mari daruri, căci aceasta îl face pe om să dorească mai mult și mai mult bucuriile și binecuvântările veșnice din Împărăția cerurilor, risipește îndoiala și mângâie sufletul întristat. Rugăciunea, mai ales rugăciunea în Numele lui Iisus Hristos, devine lucrătoare în viața noastră, se dovedește a fi, după cum afirma arhimandritul Zaharia Zaharou, izvorul a tot ajutorul, numai în conlucrare cu harul dumnezeiesc și dacă este făcută cu credință: „toate câte veți cere, rugându-vă cu credință, veți primi” (Matei 21, 22).
Dacă rugându-se omul își exprimă dragostea sa față de Dumnezeu, înseamnă că omul care nu se roagă nu-L iubește pe Creatorul său, întrucât „măsura dragostei noastre de Dumnezeu este dată de măsura rugăciunii noastre”1. Părintele Zaharia ne mai face atenți asupra unui aspect ce vizează viața omului pe pământ, și anume: el spune, fundamentându-se pe învățătura Părinților Bisericii, că uitarea de Dumnezeu
este cea mai mare patimă. „Când ne războiește o patimă, noi putem să-i stăm împotrivă prin chemarea Numelui lui Dumnezeu. Cu cât ne smerim mai mult și Îl chemăm pe Dumnezeu în ajutor, cu atât devenim mai puternici duhovnicește și biruim patima. Însă, când uităm de Dumnezeu, ne lipsim de arma rugăciunii și atunci nimic nu-l împiedică pe vrăjmaș să ne răpună. Iată de ce Sfinții Părinți consideră că uitarea de Dumnezeu este cea mai mare patimă”2.
Foarte important, în urcușul nostru duhovnicesc, este gândul permanent, pe de o parte la moarte, iar pe de altă parte la Dumnezeu. În acest sens, Părintele Ilie Cleopa spunea că cea mai mare înțelepciune, care îl păzește pe om de tot păcatul și îl duce în Rai, este să vadă pururea moartea în fața lui și să aibă permanent în inimă și în minte rugăciunea inimii: „Doamne, Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. De asemenea, Părintele Cleopa sublinia că pentru a merge drept înaintea Domnului, întotdeauna omul trebuie să se folosească de două ziduri duhovnicești: „Și ca să pornești drept înainte îți trebuie două ziduri, dar nu din cărămidă, nu din piatră, nu din ciment, nu din fier, nu din lemn, ci două ziduri duhovnicești. Să ai în dreapta frica lui Dumnezeu și în stânga frica morții. Pentru că, Sfânta Scriptură spune: Cu frica lui Dumnezeu, se abate tot omul de la rău. Cine are frica lui Dumnezeu în dreapta și frica morții în stânga merge drept înaintea Domnului”, spunea marele duhovnic de la Mănăstirea Sihăstria de Neamț.
Vedem, așadar, cum această gândire smerită poate să-l schimbe din interior pe omul care dorește cu adevărat să se pregătească încă din această viață trecătoare pentru dobândirea vieții veșnice și netrecătoare din Împărăția cerurilor. Desigur, un rol major în tot acest demers spiritual îl are pocăința sinceră. O vorbă din popor spune: boala lungă, moarte sigură! Nu este de ajuns să plângem o vreme pentru păcatele săvârșite, sau pentru patimile care încă ne stăpânesc, să ne oprim un timp în a săvârși păcatul, ca mai apoi să ne întoarcem din nou în mocirla de unde am plecat, gândind că Dumnezeu este bun și iartă. Aceasta nu ar însemna decât o încredere necontrolată, absurdă și irațională în bunătatea lui Dumnezeu. „Dacă deznădejdea care vine din neîncrederea în bunătatea lui Dumnezeu este mare primejdie pentru mântuire, apoi încrederea nesocotită în dumnezeiasca milostivire este și mai vinovată și mai primejdioasă. Prin deznădejde omul își taie orice putință de îndreptare, iar prin nesocotita încredere nu mai vrea să facă fapte bune și păcătuiește cu știință și cu voie liberă; amândouă sunt păcate grele împotriva Duhului Sfânt și duc la pieire veșnică”3, arăta părintele Petroniu Tănase. De aceea, păcatul, patima trebuie stârpite din rădăcină, adică de la primul gând nedemn și irațional care pătrunde în minte.
Pocăința adevărată, ca mijloc de curățire a sufletului și de reînnoire a chipului lui Dumnezeu în noi, trebuie să fie sinceră și permanentă, deoarece numai așa, în cele din urmă, ea, pocăința, ne va conduce la asemănarea cu Dumnezeu. Gândul permanent la Dumnezeu ca neuitare a Sa, rugăciunea smerită și invocarea Numelui lui Iisus Hristos, gândul la moarte, pocăința sinceră și faptele bune sunt mijloacele reale care ne asigură în mod cert un loc la ospățul Stăpânului din Ierusalimul cel ceresc. Remediile necesare îndreptării și dobândirii mântuirii le avem. Rămâne doar să ținem cont de ele cât mai suntem în timp.
Note:
1 Arhimandritul Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii, Ed. BASILICA, București, 2014, p. 96.
2Ibidem, p. 96.
3 Protosinghelul Petroniu Tănase, Ușile pocăinței, meditații duhovnicești la vremea Triodului, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994, pp. 24-25.
(Pr. Ștefan Sfarghie, Ziarul Lumina)