Uimirea, fereastra bucuriei

Suntem înconjurați de remedii împotriva depresiei și însingurării zilelor noastre. Nu costă bani și le purtăm în noi, cu noi, deși strigăm cu deznădejde și întrebăm pe oricine pare să stea ceva mai neclătinat: „Oare mă mai fac bine?”. Aproape invariabil tind să acord un răspuns pozitiv, pentru că știu că avem în noi soluția acestei suferințe. Un remediu la îndemână este capacitatea noastră de a ne uimi. Este un dar cu care ne naștem, care ne duce mai aproape de sinele nostru și de Dumnezeu.
Folosită mai des, uimirea este o poartă minunată către bucurie și un tratament gratuit și fără efecte secundare împotriva depresiei în care trăim. Suntem înconjurați de minuni care stau ascunse sub lipsa noastră de atenție către ele. Thomas Carlyle spunea că omul care nu poate fi stăpânit de uimire este ca o pereche de ochelari în spatele cărora nu sunt ochi.
Cu rădăcini în frageda copilărie, când totul era nou și totul avea prospețime, uimirea se pierde odată cu înaintarea în viață, odată cu luarea poverii pentru grija zilei de mâine. Dar Mântuitorul Însuși ne arată care sunt primii pași pe care-i putem face în redobândirea capacității de a ne uimi: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” (Mt. 6, 33) Renunțând la această povară pe care singuri ne-o luăm, încredințând-o lui Dumnezeu, primim în schimb frăgezimea și noutatea copilăriei, condiția uimirii. Deprindem din nou puterea de a observa crinii câmpului, care „nu se ostenesc, nici nu torc” și, totuși, „nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia”.
Uimirea înnoiește viața
Faceți chiar azi un exercițiu de uimire, poate pe drumul făcut de atâtea ori către serviciul dumneavoastră, care privit cu atenție o să vă pară presărat de minuni.
Drumul meu trece pe lângă brazii pe care i-am văzut plantați în urmă cu doi ani. Pot să spun că am crescut în acest timp o dată cu ei. Ați văzut poate verdele crud și moale cu care își întind noile ramuri ca niște degete de copil către soare sau către o mângâiere. Atingeți-le și lăsați uimirea modului în care ele nu înțeapă, al strălucirii din acele lor lungi, lăcuite și perfecte, să vă umple ochii și sufletul. În jur e iarbă cosită și miroase a vară și a bunici. Dacă lăsați piciorul câteva secunde să fie atins de pământ și de verdele crud înspicat cu ochi de margarete, o să simțiți poate cum ceva din viața care vă înconjoară urcă și în corpul vostru. Văd un cărăbuș mare colorat într-un curcubeu de verde și roșu, care pare un extraterestru între mașini, zgomote și atâta orbire. Își trăiește viața fericit și într-un ritm atât de firesc încât simt că-l invidiez. Oare cum reușește să nu se agite atât de mult ca să supraviețuiască? E drept că el nu trăiește în criză, deși noi suntem cei care roim în jurul lui, aducând criza din noi.
Un câine stă tolănit pe iarbă încât mă tem că poate a pățit ceva, pare chiar plecat dintre noi de atâta relaxare. Îl strig și își mișcă o ureche, plictisit de mine, uimindu-mă și bucurându-mă că trăiește, că trăiesc. Ați observat că cerul are mereu o altă culoare, că e unic de fiecare dată și că e atât de perfect? Ridicați ochii în cer și umpleți-i de albastru și de nemărginire. Văd vârfurile în cruce ale brazilor și mă gândesc că și copacii se închină la Dumnezeu. Respir apăsat, rar, încercând să trag vara în plămâni și să scot afară frica care mă face să trăiesc superficial și puțin. În drumul meu e și o biserică. E deschisă mereu și mă bucur acum că sunt doar eu, că e liniște, că îmi aud pașii ca într-o catedrală și că e minunat. Nu e nimeni la ora aceea, lumina este pastelată, miroase a bujori și a sfințenie. Aș vrea să nu mai plec și mă uimesc de bunătatea sfinților care par că mă privesc de pe pereți și că sunt bucuroși să mă vadă. Au trecut doar câteva minute, dar o lume întreagă s-a trezit în mine și mi-a vorbit, alungând tristețea și bucurându-mă ca învăț să trăiesc. Acesta a fost drumul de azi, iar mâine, deși voi merge pe aceleași cărări, va fi drumul de mâine, dacă învăț să văd și să trăiesc uimirea.
Uimirea, locul de întâlnire cu Dumnezeu
Cineva spunea că în uimire devin conștient de ceea ce îmi este necunoscut. Dar sunt și lucruri cunoscute pe lângă care trecem în fiecare zi și pe care le trăim doar ca pe un decor aproape la fel. Suntem înconjurați de minuni, în fiecare fir de iarbă este și Creatorul ierbii și poate că fiecare fir de iarbă a fost făcut și pentru bucuria noastră, așa că poate fi un motiv de a da slavă lui Dumnezeu. Cu atât mai mult perfecțiunea cu care a fost conceput organismul uman, care, numai aceasta înțeleasă, nu te poate lăsa ateu, minunea zâmbetului unui copil, a unei atingeri între două mâini care se iubesc. Iată ce spune cineva, după o perioadă de învățare a uimirii: „Prinsă în hățișul acestei vieți zbuciumate, de multe ori simt că nu mă mai regăsesc în relația cu Dumnezeu. Atunci încerc să mă reapropii de lucrurile simple – mă plimb prin parcul cu tei, privesc frunzele, copiii care se joacă cu gâzulițe și pietricele, ascult ploaia sau chiar tăcerea și mă simt din nou ca la început de drum, prind curaj și Îl simt pe Dumnezeu aproape, sau cel puțin simt că am regăsit drumul spre El.”
Uimirea este o putere a sufletului care ne ia ceva din orbirea și întunericul care par să ne acapareze simțurile și să ne marcheze realitatea. E ca o fereastră deschisă către lumina care ne înconjoară și care rămâne neatinsă pentru ochiul care caută să o găsească. Puteți găsi o sursă de uimire in orice vă înconjoară și puteți face din aceasta un motiv de întâlnire cu Cel care a creat totul întru slava Sa și bucuria noastră.
* Andreea Hefco este medic psihiatru, doctor în științe medicale, specialitatea neurologie
(Dr. Andreea HEFCO – ZIARUL LUMINA)