Udrea are cancer! Sufletesc și suferă peste poate

”Am cancer, da! Sunt bolnavă! Nu stiu dacă mă voi vindeca sau nu, nu stiu ce urmează. Nu îmi este frică decât de singuratate si de posibilitatea ca vreodată, intr-un acces de disperare să renunt la mine…” . Uau! Nu, asta nu, cu sinuciderea, nu!
Să plângi, să te cutremuri? Să atribui textul Ziței sau Vetei, din ”O noapte furtunoasă”, găsite într-o disperare din amor? Al cui să fie, onorabililor, textul, că mi se frânge inima?
Elena Udrea a postat o încercare literară pe Facebook, care se isprăvește cumplit. ”Am cancer, da! Sunt bolnavă!” se plânge ea și o face cu nițel breton de talent. Colegii mei de la AMPress, atenți la evenimente și suferințe, au postat-o, iar eu, găsindu-mă ca mai mereu la Sângeru, am tresărit. Am un prieten bolnav de cancer care a fost operat la gât. Nu mai poate vorbi. Ne scriem uneori. Viața lui e îngrozitoare, izolat într-un apartament de bloc din Colentina. Nu-l mai vede și nu-l mai caută și nu-l mai aude nimeni, cu toate că a fost un ziarist cu vână. Cancer? Nu, nici Elena Udrea nu vreau să aibă cancer. Din text aflu însă că e un fel de a spune, e o metaforă. E un ”cancer sufletesc”, rezultat din chinuri atingătoare cu averea și libertatea.
Am citit și primele comentarii ale cititorilor, ale cititoarelor, mai instructive decât originalul. Iată două dintre ele: Mariana Cozma – ”Cu averea pe care o ai, te tratezi usor de acest handicap, cum ii zici tu. Mai rau e de cei care sufera intr-adevar de cancer si carora le-ati furat voi, politicienii, dreptul de a se vindeca si de a trai decent atat cat mai au. Daca tu ai dus-o rau in arest, atunci iti doresc sa ajungi intr-un spital din Romania. Ai prefera arestul, crede-ma si nu te-ai mai plange ca ai cancer sufletesc”. Rodica Somlea, Deva – ”I-aș sugera doamnei Udrea să facă un pic de efort și să se întoarcă în timp, cam pe la anul 2010. Atunci, era pe cai mari, adulată, iubită, arătată văzului lumii precum o zeitate. Dar, s-a dovedit a fi părtașă la hăcuirea pensiilor și salariilor care a nenorocit atâția oameni. Se poate gândi că atunci a intrat în ea virusul cancerului? Arestul preventiv suportat de ea nu a putut îndulci cu nimic amarul celor nedreptățiți și umiliți de condiția de a nu mai putea trăi cât de cât decent. Ea nu mai este acum pe cai mari, adulată, iubită și arătată văzului lumii precum o zeitate, dar, a rămas bogată și își va putea plăti tratamentele împotriva cancerului. Așa deci, să-și plângă mai puțin de milă !” Cititoare rele? N-aș zice!
”Am cancer, da! Sunt bolnava! Nu stiu daca ma voi vindeca sau nu, nu stiu ce urmeaza. Nu imi este frica decat de singuratate si de posibilitatea ca vreodata, intr-un acces de disperare sa renunt la mine si sa ma transform in ei. Insa gandurile acestea groaznice ma determina sa nu renunt, tin capul sus!!! Am speranta, credinta si merg inainte orice ar fi!
Atata timp cat suntem uniti, acesti putini OAMENI care am rămas cred că putem merge inainte si putem răzbi.”
Semnează „Arestat preventiv, pacient DLG”.
Așa încheie Elena Udrea un text destinat să-mi înmoaie mie și să-ți înmoaie ție inima, dragă cititorule, pe care te bănuiesc, spre deosebire de mine, om cutreierat de simțire și avânturi de milostenie. Stăpâna stăpânului țării, timp de un deceniu, vrea să producă și să recolteze lacrimi de compătimire. Vrea mai mult – intervenții salvatoare. ”Cât suntem uniți”, cântă ea ca-n Hora de la Milcov, „nimeni nu ne poate birui”. Cine-s ăștia uniți? Cine să-și dea mână cu mână? ”Acești puțini OAMENI”, subliniază cu majuscule chemătoare la luptă autoarea. Înțeleg că înamoratul principal, sensibil cum îl știu, a sărit iute și din nou în politică, învârtind deasupră-i iatagane, s-o apere și să se apere .
L-am parcurs, textul, până la capăt, și aș fi preferat, recunosc, să nu fie semnat cu acest nume. M-a încercat, iertare, și un fel de greață. Am revăzut-o televizistic pe madam, sănătoasă tun, așa cum o arăta fizicul, chiar în vara asta cu aresturi petrecute la Neptun. Necazuri sufletești? Firește că sunt. Când te dai jos de pe cai mari, goală, în mijlocul procurorilor, te simți ca înconjurată de o haită. Să ți se pună și cătușe, nu din cele ghidușe, de alcov, iar e nasol, ca să culeg o vorbă de pe centură. Dar să confiști cuvântul cancer, adică al unei suferințe inimaginabile, de care mor mulți, cumplit de mulți oameni în țara asta prin care tu ai alergat și alergi încă în toace de aur, e o blasfemie. Aibi pietate, madam! Nu macula un cuvânt care echivalează mult prea adesea cu moartea și care omoară.
”Am cancer, da!” – exclami amintindu-mi de același Caragiale cu al lui Rică Venturano care perora: ”Da, sunt nebun, sunt nebun de amor. Inima-mi palpită de amoare. Mă găsesc într-o pozițiune pitorească și mizericordioasă și sufăr peste poate”. Am citat, cu riscuri, din memorie. Copil fiind, jucam rolul lui Spiridon în acea piesă și, având o memorie bună, știam toate replicile pe de rost, ale tuturor personajelor. Adică știam piesa cu totul. Pe matale te știu din multe întâmplări, unele care te arată – cum povestea altă chiriașă a Cotrocenilor, nu cu mult mai brează – fie cu fundul pe biroul lui Băsescu, fie cu fundul pe banii țării, ceea ce era cam același lucru, fie într-un fotoliu din odaia de primiri a aceluiași, cu picioarele fără pantofi petrecute sub popou, în timp ce alături se petreceau dialoguri statale. Lasă cancerul în spitale, madam, și nu insulta o suferință reală, pe care nu ți-o doresc și care omoară lume mai tânără ca zilnic împrospătatul tău fard.