Ucideți!

Gunoiul trebuie ascuns cu grijă sub preș! Despre unul dintre cele mai cumplite și revoltătoare genociduri din istoria Europei aproape că nu s-a vorbit timp de două secole! Franța n-a fost deloc interesată ca personalități ale căror nume sunt gravate pe Arcul de triumf (Robespierre, Toureau) să fie implicate într-un incredibil măcel „legal” ce pătează trist, grav și scandalos imaginea revoluției de la 1789 – și așa maculată de excese greu de așezat sub deviza „libertate, egalitate, fraternitate!” S-a tăcut două veacuri, ceea ce justifică recurgerea la un nou termen: cel de memoricid. A fost ucisă cu premeditare memoria, așezându-se lespedea tăcerii peste evenimente ale căror absurditate și proporții premerg marile exterminări europene (drama armenilor, holocaustul evreilor, teroarea stalinistă), demonstrând, între altele, că rădăcinile absurdului genocidar „modern” urmează tipare și modele „clasice”. Abia în 1987 Academia Franceză a catadicsit să valideze și să încununeze cu un premiu cercetările lui Reynald Secher, acceptând o realitate istorică de necontestat: masacrul din Vandeea (1794). După 193 de ani! Și nu-i vorba despre revelații așa-zis demascatoare, nici de căutarea nodului în papură, ci de o extrem de târzie (și de necesară) obligare la recunoaștere autoacuzatoare.
„Cel care nu strigă adevărul atunci când îl cunoaște devine complice al mincinoșilor și falsificatorilor” – avertizează Charles Péguy. Fără cercetările de arhivă și curajul lui Secher (evreu vandeean), primejdioase pentru prestigiul și orgoliul Franței revoluționare, omenirea ar fi aflat poate și mai târziu, poate niciodată, despre cel dintâi genocid al continentului. De altfel, autoritățile din Hexagon și-au luat, în timp, măsuri de protecție: sumedenie de dosare din arhivele regiunii nu mai au decât coperțile: tot ce conțineau a fost ars. Bine, s-ar putea spune, dar de ce să ne mai intereseze evenimente din 1794, oricât de tragice, câtă vreme Europa este măcinată acut, în anul de grație 2016, de terorism și conflicte mocnite, dacă nu și de perspectiva unui război etnico-religios? Principala motivație o oferă art. 31 din „Declarația drepturilor omului”: „Greșelile mandatarilor poporului și ale celor care lucrează în numele lui nu trebuie să rămână niciodată nepedepsite.”
Nu Hitler a inventat conceptul de „rasă impură”, ci Camera Deputaților de la Paris, care a emis scandalosul îndemn „să dispară rapid nu numai Vandeea, ci și, de pe întreaga suprafață a republicii, această rasă impură”. Nu Hitler a recurs primul la gazări în masă: cele dintâi s-au petrecut în Vandeea. Nu Talat Pașa a inaugurat execuțiile colective (cele ale armenilor): tot în Vandeea s-au înregistrat primele. Nu Ilse Koch a descoperit abajurul din epidermă umană, ci „croitorii” Convenției („Cadavrele erau jupuite până la jumătate, pentru că li se tăia pielea de la brâu, apoi, de-a lungul fiecărei coapse, până la glezna picioarelor, ca, după scoaterea ei, să ia parțial forma pantalonului: nu mai rămânea decât de tăbăcit și de cusut” (…) „i s-a putut întâmpla nu doar unui singur apărător al patriei să fie încălțat cu pielea părinților și prietenilor săi” – consemnează sec generalul Danican).
În fapt, care a fost originea conflictului intern? Locuitorii provinciei Vandeea nu puteau accepta nici orientarea antireligioasă a Convenției, nici, mai ales, obligativitatea de a trimite spre înrolare 300.000 de tineri din regiune. Au recurs la nesupunere și la insurecție. Repede, represiunea a atins apogeul: era dictată de la Paris prin bilețele-ordin de genul „Cetățeni! Ucideți! Ucideți! Curățați pământul de acești infami! Luați-le femeile! Zdrobiți-le copiii!” Urmau, entuziaste și elocvente, rapoartele: „Nu mai există Vandeea. Este ucisă de sabia noastră, cu femeile și copiii ei (…) Urmând ordinele pe care ni le-ați dat, am zdrobit copiii sub copitele cailor, am masacrat femeile, cel puțin ele nu vor mai naște bandiți. Drumurile sunt semănate cu cadavre. Sunt atât de multe, încât în multe locuri alcătuiesc piramide. Se împușcă permanent…” – anunță victorios gen. Westerman. Sute de mii de oameni, inclusiv copii, au fost împușcați, înecați în Loira legați doi câte doi, otrăviți, gazați, spintecați cu sabia, sufocați… Cartea lui Secher, apărută la Paris în 1986, a fost tradusă la noi abia după aproape trei decenii (a publicat-o Editura Academiei Civice). Nu-i ușor de citit, proporția și gama ororilor pur și simplu năucește – iar tăcerea care a înconjurat vreme de două decenii grozăviile din Vandeea ni se pare la fel de condamnabilă ca și genocidul în sine. Ce surprize ne rezervă istoria!