Ucidere din pix

Dacă ne luăm după ziare și după noua rafală de texte postate din belșug pe internet, Eminescu a fost asasinat, Labiș a fost asasinat, Marin Preda a fost asasinat (și nici sussemnatul nu se simte prea bine). Să fie vorba despre simpla foame gazetărească de senzațional, de încercarea unor condeieri dornici să se impună cât de cât și cum s-o putea atenției generale? N-aș crede că-i doar irepresibilă dorință de țâșnire din anonimat, câtă vreme printre susținătorii tezei uciderii cu premeditare se numără și cercetători serioși (N. Georgescu, de pildă), cunoscuți și chiar prețuiți pentru acuratețea și amănunțimea exactă a investigațiilor în perimetrul istoriei literare. Nici banale pusee ale maladiei denumită „hipergrafie”, manifestată prin „dorința compulsivă de a scrie”, n-aș crede să fie. Atunci, ce-i mână pe ei în luptă? Ipoteză: cum s-a dus vremea marelui interes pentru mărunțișuri din care un Aug.Z.N. Pop extrăgea subiecte la nesfârșit și cum sintezele monumentale nu-s la îndemâna oricui, ce-i rămâne de făcut condeierului dornic să stârnească vâlvă altceva decât să… ucidă? N-ar avea cine știe ce răsunet un policier denunțând asasinarea lui Ion Păun Pincio, ori a lui Haralambie Țugui, odihnească în pace – când, însă, vine vorba despre Eminescu, nația tresare, ciulește urechile și autorele este miluit cu râvnitul spor de interes public.
Ultimul număr al revistei „Contemporanul” reproduce un poster comemorativ intitulat ritos „2009 – 120 de ani de la asasinarea lui Mihai Eminescu”. De unde se vede că a dispărut orice fir de îndoială. Nu mai este vorba despre o ipoteză, e clar și adjudecat: infami de teapa lui Maiorescu au curmat cu premeditare zilele poetului! Examinând una câte una așa zisele probe, nici un tribunal de pe mapamond n-ar cuteza să încerce și să rețină cea mai vagă impresie c-ar exista temeiuri pentru luarea acuzei în serios. Pentru eventualul avocat al apărării, demontarea eșafodajului advers, înfiripat din biete „probe” nici măcar circumstanțiale, ar fi floare la ureche, fiindcă nu pe dovezi își construiește acuzarea rechizitoriul, ci pe concluzii trase… din lipsa dovezilor! De pildă: doamna Vautier nu menționează în memoriile publicate la Paris (1909) că Eminescu ar fi amenințat-o cu pistolul – așa că scena amenințării este fără îndoială inventată de odioșii complotiști. Dacă, Doamne ferește, madam Vautier n-a menționat nici eclipsa de lună din săptămâna Paștelui, asta să însemne că fenomenul ceresc n-a avut loc? Țin și eu un jurnal personal, notez ceea ce socot că merită, cu subiectivismul adiacent; dacă nu scriu că-n ziua respectivă a bătut Rapidul, peste veac va putea fi contestat palmaresul giuleștenilor fiindcă Iacoban le-a ignorat izbânda?
Cum nu se găsește vreo mențiune documentară, cum se trag răspicat concluzii catastrofice, de parcă faptul că milioane de locuitori ai globului n-ar certificate de naștere ar dovedi… ne-nașterea respectivilor! Un alt argument, cam de același calibru, îl constituie citarea scrisorilor în care Eminescu se declară sănătos tun (iar complotiștii i-ar fi inventat boala). Aș zice dimpotrivă, că poate fi semn al alienării (care bolnav cu mintea rătăcită nu spune că-i sănătos?) când, după atâtea spitalizări în țară și-n străinătate, te declari „internat ca alienat, deși n-am fost niciodată”. Autorii rechizitoriului își așează fără pic de îngrijorare propriile scenarii pe post de adevăr incontestabil. De unde vor fi aflat că Eminescu s-a dus la Capșa „în speranța de a semnala abuzurile guvernului” diplomaților occidentali? Dar dacă a intrat să cumpere țigări, să tragă cu pistolul în Dumnezeu, să-l întâlnească pe Ocășanu (care ar fi mizerabil spion austro-ungar, fiindcă numele îi vine de la ochi, adică, trage cu ochiul!!)? Hai, că-i de râsul curcilor! Tot în baza lipsei probelor se concluzionează fără nici o reținere că poetul n-a suferit de lues: „Analiza microscopică a creierului ar fi dovedit că nu suferea de sifilis.” Cum se știe, doctorul Marinescu n-a mai examinat și creierul, deci, evident, nici vorbă… că Eminescu a suferit de lues!
Pe actul de deces al poetului nu apar semnăturile membrilor de familie – deci, este vorba de un act fals. O simplă cercetare a legislației epocii ar fi arătat că actul constatator al decesului… n-avea voie să fie semnat de membri ai familiei. Și tot așa înainte, până la ridicola întrebare chintesență a acuzelor: „De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala lui activitate a fost de ziarist?” Simplu: pentru că Eminescu a fost, este și, probabil, va rămâne, cel mai mare poet al românilor. De aia.