Ucenicia rasoforului Platon, devenit mai târziu marele stareț Paisie de la Neamț

Nevoindu-se rasoforul Platon în Schitul Trestieni, a fost rânduit de egumen la bucătărie. Dar el, fiind neînvățat a face mâncare și firav cu trupul, într-o zi n-a fiert bucatele îndeajuns; iar când să dea vasele jos de pe foc, a vărsat din greșeală mâncarea toată, pentru care a plâns mult, cerându-și iertare. În altă zi a fost rânduit să facă pâine la brutărie. Însă și aici a pătimit aceeași ispită. Căci, neștiind cum să prepare aluatul și neavând putere să-l frământe cât trebuie, aluatul n-a mai dospit. Apoi, venindu-i un frate în ajutor, l-a frământat din nou; dar în cuptor, neștiind să potrivească focul, toată pâinea a ars pe vatră. Atunci, rasoforul Platon, cerându-și în genunchi iertare de la părinți, a plâns de mâhnire în toată ziua aceea.
Mai târziu, după ce Cuviosul Paisie ajunge stareț la Mănăstirea Neamț, spunea ucenicilor săi: „Fiilor, cei ce vin în obștea noastră să nu se descurajeze văzându-și nepriceperea lor în unele ascultări, că și eu am fost la fel. Ci să aibă răbdare că, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu sârguință, ei vor ajunge să izbutească în orice lucru”.
Un schimonah, anume Dosoftei, a spus rasoforului Platon că peste puține zile va veni marele stareț Vasile de la Poiana Mărului în Schitul Trestieni și, dacă îl va vedea așa tânăr și ager la minte, îl va sili să primească preoția. Atunci Platon, mulțumindu-i, i-a zis:
– Părinte Dosoftei, eu până la moarte aș dori să rămân simplu monah, căci nu sunt vrednic de o treaptă așa de mare.
– Dumnezeu să-ți ajute, frate!, i-a adăugat bătrânul.
Într-o toamnă, egumenul schitului l-a rânduit pe Platon să păzească via, poruncindu-i să nu mănânce struguri decât după masă, ca să nu se îmbolnăvească de stomac. Dar ucenicul, biruindu-se de lăcomie, toată ziua mânca struguri, iar la masă nu mai gusta nimic. De aceea, mult slăbind ca după o boală, a fost certat de egumen. Atunci, Platon, rușinându-se, și-a mărturisit greșeala neascultării, cerându-și cu lacrimi iertare.
Spuneau părinții din schit despre Platon și acest lucru vrednic de știut: Într-o noapte, spre Duminică, Platon a adormit așa de tare, că nu a mai auzit clopotul de Utrenie. Când s-a deșteptat, slujba era pe la jumătate. Atunci, de mare mâhnire, a început a plânge și s-a întors la chilie. Iar a doua zi s-a rușinat să mai meargă la Sfânta Liturghie și la trapeză cu frații, ci ședea în chilie plângând, atât era de pătruns de frica de Dumnezeu. Din ziua aceea, multă vreme, rasoforul Platon nu mai dormea culcat pe pat, ci șezând pe un scăunel, ca să se poată deștepta la Utrenie.
Nevoindu-se smeritul Platon la Schitul Cârnul, se ducea adesea în pustie, la Cuviosul Onufrie, bărbat ales și plin de dar, pentru a-i cere cuvânt de folos. Odată, după ce i-a vorbit bătrânul despre patimile trupești și sufletești și despre luptele cele cu vicleșug ale diavolilor, a adăugat la urmă și acestea: „Dacă n-ar apăra Hristos pe poporul Său, nu s-ar fi mântuit nici unul din sfinți. Dar cel ce cade către Hristos cu credință și cu dragoste, cu smerenie și lacrimi, aceluia i se dau mângâieri și negrăite bucurii, pace și dragoste fierbinte către Dumnezeu. Mărturii ale acestui lucru sunt lacrimile nefățarnice izvorâte din marea dragoste, zdrobirea inimii și smerenie necontenită pentru Hristos. Căci, din dragoste către Dumnezeu, omul devine nesimțitor către [n.r. – nu-l mai impresionează] bunurile lumii acesteia”.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 292-293, Sursa: Doxologia.ro)