Tușa Anica din Basarabia

„V-am iubit atât de mult, iar voi…”. Reproșul adresat de un coleg unor prieteni basarabeni în trecere prin Suceava – inspirat de rezultatele descurajatoare ale alegerilor din republica de peste Prut- mi s-a părut pripit și nerealist. Când am găsit într-un jurnal francez ce vorbea despre Basarabia termenul de „populație românofonă” am suspectat, la început, clasica „neatenție” izvorâtă din indiferența occidentalilor pentru încâlcitele probleme ale Estului. Am realizat, mai apoi, că ziaristul avea dreptate: o românofonie discutabilă nu implică obligatoriu și simțirea, conștiința de neam, ba chiar nu exclude – chestie de o literă! – românofobia.
O întâmplare trăită la fața locului mi-a arătat că „mai e mult până departe”. Aflat în vizită la colegi și prieteni, am cunoscut-o pe tușa Anica, singură și săracă, chemată să ajute la pregătirea mesei oaspeților. Tușa Anica trudise decenii la rând în colhoz, la cultura de tutun, mai toxică, am înțeles, pentru cei ce-o îngrijesc decât pentru cei ce „beau iarba dracului”. Viața bătrânei bolnave, ce trăia dintr-o pensie de mizerie, fusese un șir de tragedii. Bărbatul ei, fecior de gospodari, nu s-a putut împăca cu gândul pierderii pământului părintesc și „slobod la gură” și-a exprimat deschis ura față de ruși. Săptămânile de „reeducare” în beciurile KGB-ului, alternate cu prea scurte perioade de libertate, l-au sleit și băgat în pământ încă tânăr. „Bine că nu l-au dus în Siberia, că îi știu măcar mormântul” – mi-a spus bătrâna. Unicul ei fiu fusese ucis în Afganistan, după încheierea oficială a ostilităților, pe drumul de întoarcere. Soarta tușei Anica era soarta pătimitei, batjocoritei Basarabii. Dar…
„Noroc de Ivan Dimitrici” – a adăugat Anica, arătând spre sfera de grăsime cu funcție de președinte de colhoz, invitat, ca un șef atotputernic al zonei ce era, să prezideze masa oferită „românilor”. „E om tare bun, că îmi dă câte o baniță de grâu, câte un sac de cartofi, și așa îmi duc zilele…” Am înțeles însă drama acestui neam prea supus, prea tolerant, abia când bătrâna, cu bunul-simț caracteristic, ne-a sugerat că ar fi mai bine pentru toți s-o lăsăm mai moale cu tricolorul, cu limba, cu unirea. „I-am supărat pe ruși și uite că nu ne mai dau ieftin naft și cărbune” – a șoptit bătrâna, imediat confirmată printr-o mișcare a capului îngropat în trei rânduri de bărbii de șeful de colhoz. „Ce bine era pe vremea lui Brejnev!” – a continuat ea, bucuroasă că i-a fost pe plac „binefăcătorului”. M-a trecut un fior rece la gândul că nostalgia după pâinea ieftină – adusă oare de la Moscova? – o face pe biata femeie să uite și să ierte teroarea Anticristului roșu, adus pe tancuri de neam străin, asupritor. Doar în vremea lui Brejnev și nu altcândva bărbatul îi era bătut sălbatic de securitate, până i-a închis definitiv „gura spurcată de român”. Și tot Brejnev i-a trimis mândrețe de fecior să moară în țară străină, pentru interese străine. În schimb, Brejnev i l-a dăruit pe Ivan Dimitrici, cu blidul lui de linte oferit „generos” de pe pământul furat cu preț de sânge propriului bărbat. Și, atunci, cum să te miri că tușa Anica, miile de tușe Anica sau Ioana sau Maria au votat cu toată convingerea „spicul” agrarian și antiromânesc? Siglă electorală a cărei căsuță pe buletinul de vot sutele de „Ivan Dimitrici” care conduc azi Basarabia le-au indicat-o ferm, cu degetele lor cât un cârnăcior. Cum să te superi pe tușa Anica? Ivan Dimitrici e un om atât de bun… (1994).
Din cartea ”Basarabia și Bucovina” (2 volume), ediția a II-a, în curs de apariție.