Soare lichid, ca lava care se revarsă din ceaunul clocotitor al vulcanilor. Sârmele razelor prin care dialogăm non-stop cu tăriile, fără abonament lunar (rețea de telecomunicații veche de când sunt Dumnezeu și veșnicia) s-au topit. Plouă cu raze lichide.
În Piața Unirii poți face nu doar ouă ochi în tigaia asfaltului, ci friptură din ceafă de porc bine rumenită. În București au rămas cei mai mulți bucureșteni. Mai mulți decât în oricare alt an. Chiar și-n vremea lui Ceaușescu, salariații – și toți erau salariați – își programau evadarea la mare sau la munte în lunile caniculare. Turism autohton sindical. Pentru unii era destul. Plecai din blocul bucureștean sau sucevean sau nemțean sau ploieștean în blocul de pe litoral poreclit hotel. În înfloritoarea perioadă interbelică, în iulie și august nu găseai țipenie de om în Capitală. Frigea și atunci asfaltul, nu atât de tare ca azi, când se topesc ghețarii polilor și planeta a intrat în dezagregare. Omul își programa un refugiu pe plajele lumii, la moșie sau la neamuri sau prieteni la țară.
De ce sunt azi atât de mulți oameni în Capitală? De ce ne călcăm asudați, cu cămășile lipite de spinare, pe bombeu în toate intersecțiile? În aceste zile de caniculă ucigașă, în care ministresa Udrea, decoltată și plesnind de sănătate, cuvântează despre marile ei izbânzi turistice, aș închide, ca măsură de securitate extremă, Capitala. Domnilor posibili cititori, în București se moare de căldură în case, cele mai multe fără aer condiționat, și se moare de fierbințeală pe stradă. E cineva vinovat pentru deciziile lui Dumnezeu? Nu, cu certitudine, nu. Dar să apari, pe acest soare lichid, în aceste vremuri caniculare mai dure decât un cutremur, dintr-un apartament de hotel de cinci stele cu aer condiționat și să spui palavre despre cum dezdoi tu îndoiturile turismului românesc e prea de tot. Lasă-ne, madam, în amărăciunea noastră! Amărăciunea noastră consumată la 50 de grade Celsius la soare, iar cei mai mulți dintre noi suntem nevoiți, obligați de treburi, să ne mișcăm prin soare. Temperaturile la umbră, anunțate ciclic de meteorologi, interesează doar populația trasă sub copaci să sforăie. Câți sunt din ăștia?
Continuă în forță, pe bani mulți, campania prezidențială. Campania prezidențială are un singur candidat, pe numele lui întreg Traian Băsescu. Ea are două componente, ambele importante pentru cel care se vrea, cu riscul de a înmormânta România, reales.
Prima este prestația la vedere a președintelui, pitit sub pelerina actualului mandat. Se pozează cu copiii sau alegătorii în târguri, se face că vizitează șantierele patriei, face duș în orice aglomerație umană (așa zisele băi de mulțime), își cară peste tot nevasta după el, cu toate că e limpede că între ei (uitați-vă cât de plictisită e doamna și cât de neatentă la spusele soțului!) nu mai e nimic.
A doua componentă a acestei campanii singulare se consumă în subteran și e mult mai dură. Președintele actual care se vrea și președinte viitor are nevoie de bani. Bani mulți. Așa cum scriam și în săptămânile trecute, campania prezidențială va fi tranșată de cel care va rula, în acest nenorocit pocker politic, mai mulți gologani. Șansa de a avea cei mai mulți bani o are Traian Băsescu. Mii de activiști, de la Elena Udrea și până la primarul portocaliu din Pocreaca aleargă după bani pentru Băsescu. Băsescu se face că nu știe. Când câte un fraier se lasă prins – a se vedea cazul Ridzi – președintele îl sacrifică fără remușcări.
Am citit undeva că, Stalin care și-a sacrificat cei mai devotați ofițeri asista uneori, pitit în spatele unui geam, la executarea lor. Unii mureau strigând ”Trăiască Stalin!” Știți cum reacționa Stalin? Râdea!
