Turcu, o sabie pentru două teci

La 17 ani de la Revoluție, Liviu Turcu spune că revine ca soldat în seviciul patriei, dar de acțiunile sale au profitat politic deocamdată doar doi inamici politici declarați reciproc: Dan Voiculescu și Traian Băsescu.
„Soluția imorală”, „președinte ipocrit”, „sforar” sunt doar câteva dintre trasoarele ce au plecat de la unul către celălalt în ultimii doi ani. Paradoxal, interesele ambilor au fost servite perfect de fostul băiat cu ochi albaștri Liviu Turcu.
Turcu a fost securist. Asta știe toată lumea. Ce nu cunosc însă infinit mai puțini dintre români este că Turcu știa de banii Ceaușeștilor. A vorbit despre asta într-o serie de documentare realizate de jurnaliști străini de prestigiu.
Dan Voiculescu, cu decizie de la CNSAS că a colaborat cu Securitatea, este suspectat de multe, însă cea mai gravă acuzație, care nu a fost probată, este aceea că și-ar fi construit afacerile beneficiind și de banii foștilor dictatori.
Este foarte posibil ca, deși fugit cu arme și bagaje din Securitate și înrolat, zice-se, într-un serviciu secret american, Turcu să știe bine ce s-a întâmplat cu banii soților Ceaușescu după ce aceștia au fost împușcați la Revoluție.
În aceste condiții, Voiculescu și Turcu nu aveau cum să nu știe unul de altul. Pe principiul „Cel mai bun prieten este dușmanul pe care-l aduci de partea ta”, Voiculescu i-a oferit lui Turcu un spațiu generos în care să-și scrie „tezele” cu tot cu greșeli de topică, semantică sau gramatică.
În plus, popularitatea lui Voiculescu și a partidului său a scăzut dramatic după ce CNSAS l-a declarat fost securist. În acest context, coincidență sau nu, apar dezvăluirile lui Turcu care fie discreditează CNSAS, arătând tuturor că a greșit în cazul a „n” politicieni, fie defăimează alți oameni politici, pentru a recupera din handicap prin alterararea imaginii adversarilor cu avans în fața sa. Pentru Voiculescu, Turcu era cel mai potrivit care să dea cu informații „credibile” în CNSAS și, prin media, în populație.
În aceeași măsură, demersul lui Turcu i-a fost util și președintelui Traian Băsescu, care a profitat de eșecul lui Vosganian pentru se implica în nominalizarea comisarului european. Mazilirea lui Vosganian, care nu era neapărat vinovat, a făcut ca eșecul să se răsfrângă asupra lui Tăriceanu, cel care este responsabil de numirea comisarului român în Executivul european.
Potrivit unor scenarii de presă mai elaborate, vehiculate și de unii politicieni, șeful statului nu numai că a profitat de episodul Turcu, ci ar fi fost unul dintre inițiatorii lui, prin intermediul lui Silvian Ionescu, tovarăș vechi de-al președintelui, din epoca Anvers, dar și fost coleg cu Turcu.
Liviu Turcu scoate pe piață, prin media lui Voiculescu, informația că Varujan Vosganian a fost securist. În același timp, informația apare în presă și pe surse de la serviciile secrete, deși ulterior acestea au dezmințit categoric că ar deține informații referitoare la Vosganian. Curios e că dosarul Vosganian ajunge la Bruxelles, pe masa lui Barroso, chiar înainte de a fi publicat în presa română.
Deși la Bruxelles Vosganian nu avea prea multe șanse, vâlva creată în România de acțiunea lui Turcu îl determină până la urmă să renunțe la candidatură, pentru a nu se compromite definitiv, deși nu fusese dovedit ca securist.
Ce avem astăzi? Un fost securist care, invocând „patriotismul”, vrea să ajute CNSAS, un premier ieșit șifonat în ochii opiniei publice, cel puțin pentru momentul numirii lui Vosganian, multe „liste” cu securiști în lipsa probelor concrete, un președinte care tace și un Voiculescu acid la adresa lui Turcu.
Mai avem un CNSAS bombardat la rându-i de recentele „dezvăluiri” de presă, dar dispus să cerceteze cazul, chemându-l pe Turcu la discuții și îndoiala că serviciile secrete ar fi predat toate dosarele sau că le-au modificat înainte.
„Dacă ești orb și, când vrei să treci strada, te ajută un trecător, ce faci? Îi poți spune, când ajungi pe trotuarul celălalt, că îi miroase gura sau că trebuie să-și schimbe șosetele? Nu cred că ar fi potrivit. Turcu știe, în mod sigur, mai multe decât noi, iar dacă măcar unu la sută din cele pe care le spune ne ajută să ne facem mai bine treaba, este clar un câștig”, spune, plastic, Mircea Dinescu, autorul poeticei parabole cu undița adusă de Turcu la CNSAS, în loc de pești în traistă.
Mai precaut, Ticu Dumitrescu vrea, pe lângă undiță, ca Turcu să le spună celor din CNSAS și în care dintre bălți să pescuiască. „Degeaba ai undiță bună dacă în balta în care dai nu e pește”, a spus Ticu Dumitrescu.
Până una alta, persoana Liviu Turcu nu lasă să se vadă decât o precauție extremă. Refuză să dea numărul de telefon și chiar să bea din sticle de apă care nu au fost desigilate de el personal. Pare să se teamă de cineva, căci, cel mai probabil, dacă apariția sa nu este doar o perdea de fum, mulți se tem de ceea ce ar putea el să știe. Un om care, din teama de mail sau fax, colindă personal redacțiile bucureștene ca să lase plicuri cu câte un comunicat – drept la replică, în care se jelește cum este el supus oprobiului public.
Doar vorbim de un om prin definiție imprevizibil, care și-a trăit zeci de ani în lumea plină de trădări, de jocuri duble și de schimbări radicale de tabără din zona serviciilor secrete.
Dar și un om care, într-un alt context decât cel al jocurilor politice „miticești”, nu ar fi fost băgat vreodată în seamă și care probabil peste câteva zile va fi uitat până când cineva va avea nevoie din nou de el.
Comentariu de Ovidiu Vanghele