Tupeu, nenică…!

Zecile de articole pe care le-am scris în mulți ani de presă și care le-au avut drept subiect pe Nașu’ prezentau un element comun: cred că în fiecare din ele, indiferent despre ce era vorba, am pomenit măcar o dată despre tupeul gigantic, incomparabil, monstruos, pe care individul îl emană prin toți porii în fiecare secundă a existenței sale de profitor ordinar în orice conjunctură. De-a lungul sfertului de veac în care a parazitat nu doar fotbalul românesc, ci și pe cel continental, că doar nu credeți că Mafia s-a născut în România, Nașu’ a etalat dezinvolt acest tupeu covârșitor, la limita psihiatriei, fără ca vreodată cineva (presă, parchet, DNA etc.) să-și propună să afle, vorba lui Moromete, „pe ce se bazează”. Vă mărturisesc că m-am străduit și eu să găsesc măcar un argument care să-i justifice fabulosul tupeu și jur să n-am găsit. Din toate belelele și nenorocirile a ieșit fără să dea măcar vreo explicație cât de cât normală, plauzibilă, logică. Dar a ieșit. Și atunci când târa turiști români la turnee finale exclusiv prin compania lui de turism, și când vindea mingi de unică folosință întregii Divizii A, și când a făcut-o pe fiică-sa cu Bac-ul deși asta n-avea habar unde se afla clădirea aia (din Bistrița, vă mai amintiți?), și când tot „aia mică” (ba și nepotul lui, dealer, făcut paznic la Federație!) a avut niscai probleme cu drogurile. Și cu cele 4 mandate de selecționer băgate lui Pițurcă. Și cu toți penalii proptiți șefi la arbitri. Și cu tot, tot, tot. În interviul înșirat preț de două zile consecutiv în Gazeta Sporturilor la începutul acestei săptămâni, Nașu’ se autodepășește, etalând încă mai mult tupeu decât avusese el însuși, pe adunate, în toți acești blestemați ani, explicând de ce este aproape obligatoriu să rămână la UEFA! Ba chiar să ajungă vicepreședinte! Un coleg de cancelarie m-a întrebat: Bă, Dodo, ce grad are nenorocitu’ ăsta? O fi asta explicația aia pe care o tot caut și n-o găsesc?