Tunelul

Printr-un e-mail semnat Micki sunt întrebat care-i legătura între reportajul despre mocănița din Maramureș și titlul „Super-scenic railway”: „…tocmai Dvs., care luați peste picior excesul de englezisme”. Îmi însușesc parte din mustrarea travestită în întrebare (aș avea și eu una, cam în aceeași ordine de idei: e musai să vă scrieți pronumele cu ck?), fiindcă se cuvenea să includ explicația în textul cu pricina, nu să așez pe post de titlu o sintagmă care, oricât ar fi de uzitată pe alte meridiane, la noi cel mult intrigă. Formula „super-scenic” nu putea fi decât o născocire publicitară americănească. Peste ocean se uzitează în varii situații ce îngăduie, ori chiar necesită, sublinierea caracterului de „mare spectacol mare” – de regulă, când e vorba de peisaje unice, fenomene carstice rare, cursuri de ape năbădăioase, toate valorificate printr-un traseu turistic bucșit de „servicii” și susținut de ștampila-reclamă „super-scenic”. „Super-scenic railway”-ul nu l-au inventat, însă, americanii, ci britanicii.
Considerându-se, pe bună dreptate, inventatorii locomotivei cu aburi (nu Stephenson este autorul născocirii, ci galezul Trewitchick, cu 30 de ani mai devreme) insularii au dibuit încă de la început potențialul interes spectacular al „aburului pe roate” și prima locomotivă a fost pusă să alerge în cerc, privitorii plătind o liră pe biletul inscripționat cu îndemnul „prinde-mă, dacă poți!” După perioada apogeului locomotivei cu aburi, când mașina botezată „Mallard” a trecut de limita celor 200 km la oră și trenul în sine se încadrase în peisaj până a deveni apariție banală și firească, interesul englezilor s-a întors către începuturile căii ferate. Așa au apărut liniile înguste din comitatul Kent, unde replici miniaturale ale faimoaselor „Pacific 231” circulau pe o linie cu ecartamentul de 30 cm. (!), cu mecanicul așezat de-a călare pe mașină, urmate de alte trasee, dotate cu locomotive-replică la scara 1/3. Majoritatea acestor linii miniaturale sunt în funcțiune și azi, dovedindu-se investiții mai mult decât profitabile, pe gustul turistului dornic de senzații noi. Toate, însă, nu-s decât jucării. Americanii au păstrat ecartamentul normal, organizând voiajuri turistice cu material rulant de epocă în zone montane spectaculoase – toate soldate cu solid profit financiar. Din acest punct de vedere suntem mai aproape de pragmaticii americani, fiindcă linia de pe valea Vaserului nu-i făcătură tip jucărie, ci-și continuă misiunea prin veac, menținând realități feroviare dintr-un îndepărtat „a fost odată”.
Din păcate, la noi sunt prea puțin luate în seamă valențele turistice ale acestor pitorești linii înguste și, în câțiva ani, le-am desființat pe toate. Intenția de trecere în conservare a eșuat imediat din pricina furăciunilor de șină și, mai apoi, datorită retrocedărilor: pe valea Arieșului, linia, cât a mai rămas, e-nchisă acum de porțile grădinilor și pășunilor private. Nici nu se mai știe exact cine-i proprietarul fostei căi ferate, fiindcă, după tot soiul de procese civile pentru datorii restante ale CFR, terasamentul și celelalte dotări au ajuns în patrimoniul nu mai știu cărei firme, pare-se brașovene, de poduri și tunele. Gara Baia de Arieș, complet abandonată, parcă-i casă cu stafii!” Din când în când, se încearcă resuscitări pe segmente scurte, dar ce a fost odată nu va mai fi nicicând, în pofida enormului potențial turistic al „mocăniței” din Apuseni.
Cât de spectaculos și tentant ar fi un program turistic bucovinean încheiat, după trecerea pe la mănăstiri, cu o călătorie cu mocănița de la Moldovița, dar nu pe cei 3 km. prin vatra satului, ci până departe, în munte, unde linia ajungea cândva. Teoretic, ajunge și acum, dar sunt necesare costisitoare remedieri. Bani și iar bani! De unde? Statul datornic nu se poate implica – are de construit diguri. Ici-colo, unde, din an în paște, mai fluieră câte o mocăniță, este implicat fie un neamț, fie un austriac. În loc să dezgroape aurul ascuns sub terasamentele din munți, românii taie din salarii, taie din pensii, taie și tot taie. Soluție înșelătoare: nu tăind, ci construind, imaginând, cutezând, perseverând – într-un cuvânt, muncind – se poate ajunge la lumina de la capătul tunelului. De ce ne-am poticnit în tunel? Asta-i altă poveste.