Tudor

Două sunt temele care agită constant spiritele în România anului 2008: numirea miniștrilor și prestațiile arbitrilor. Chestiunile cu adevărat grave ori nu interesează, ori se amână, ori se-ngroapă de-a binelea în tăcere… Ne-onorabilul Tudor nu mi-a fost simpatic niciodată. Când a apărut pe teren cu barbă, am avut senzația că a înviat Turgheniev și l-a apucat fluiericiul pe imaș. Arborarea bărbii trădează complexe. Mai întâi, o prea intensă preocupare, explicabilă freudian, față de propria persoană și propria imagine. Apoi, dorința de a sugera un spor de masculinitate și virilitate, proprie celor care se tem că nu posedă în suficientă măsură respectivele atribute. În fine, tentativa de ieși în evidență cu orice preț, dacă se poate, chiar obținerea unicității: nu-i Tudor-Turgheniev singurul arbitru purtător de barbișon în întreg spațiul mioritic? N-am nimic cu bărboșii ce încearcă să compenseze astfel lipsa pilozităților de la frunte în sus, nici cu slujitorii cultelor, în cazul cărora podoaba cu pricina face parte din fișa postului, nici cu truditorii din cultură, pentru care arborarea bărbii semnifica acută nepotrivire de caracter cu prototipul „omului nou” (atunci), spre a indica (acum) propensiune către subtilitatea exprimărilor moderne în literatură și artă, și, cu atât mai puțin, cu ăi de n-au bani de lame. Efrem Syrul zicea că „O față frumoasă este o recomandație mută” și, cum bine se știe, nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie, așa că Tudor n-are decât să se tundă punk, să-și pună cercei și belciuge în nas – deși l-aș avertiza că-i cazul să procedeze exact invers. Măcar o vreme, să-și recapete înfățișarea banală și oarecare de odinioară; n-are nici un interes să iasă în evidență și să-l recunoască lumea pe stradă! Riscu-i prea mare! Probabil că, de la Urs Mayer încoace, a izbutit să ofere cea mai dezgustătoare probă de arbitraj părtinitor, nerușinat, vinovat, întrutotul demn de hulă. Cu prea multă îngăduință, ar putea fi încadrat în categoria marilor gafeuri și atât, dacă prestația ultimă nu s-ar lega cu rușinea de la Urziceni, unde a născocit penalti-ul necesar „Stelei”. Singurul om din România care i-a apreciat prestația pur și simplu ordinară a fost direct interesatul Becali. Dar decât să te laude Becali, mai bine te lași de fotbal și te angajezi merceolog principal la cooperativa nevăzătorilor, ori paznic la Zoo (repede, până n-or pieri toate dobitoacele din Băneasa!) Geaba arborează Tudor barbă, dacă nu-i bărbat până la capăt: ați văzut cum își „recunoaște” vina? „Dacă doi oameni spun că ești beat, du-te și te culcă.” Adicătelea, dacă lumea spune c-am greșit, așa o fi. Faza, cică, n-a revăzut-o, deși este bine știut că toți arbitrii își înregistrează meciurile. Ceea ce, sunt sigur, face și el: n-a colindat redacțiile cu lap-top-ul, a doua zi după meciul de la Urziceni, încercând zădarnic să convingă gazetarii că albu-i negru? Atunci, de unde a avut faza? Acum, de ce nu le are și de ce n-a revăzut momentele incriminate, câtă vreme pe toate posturile și pe toate canalele s-au dat reluări după reluări? Evident, minte. Precizez că, în opinia mea, nu de hoție conștientă și premeditată este vorba. Tudor, și nu numai el, este infectat de morbul fricii reziduale față de „Steaua”. Instinctiv, fluieră cu păcat. Își propune să fie obiectiv și nu poate, aici acționând mecanisme psihologice cu rădăcini în trecut și eflorescențe puturoase în prezent. Și câtă vreme în destinele fotbalului românesc vor mai fi implicate lumpen-personalități tip Becali, orice rămâne posibil… Ar exista, totuși, o codiță de argument venind indirect în favoarea lui Tudor: vedem mari greșeli de arbitraj în meciuri-cheie din cupele europene. Așa-i. Iar pe arbitri, nu-i împușcă nimeni. Nici eu n-aș propune mitralierea lui Tudor. Cel mult, l-aș obliga să-și radă barba.